Poezie
Recrut în 69 an amar
1 min lectură·
Mediu
Oh, mocănița neagră cu cărbuni
Cu apă și cu fum orbind o gară
Cum ți-a-ntrerupt adolescența luni
Și te-a-mbrâncit spre haina militară
Era prin 69, an amar
C-o iarnă suferindă și posacă
Dar n-aveai tu de asta vreun habar
Când altceva prin inimă te seacă
Căci rămânea în satul dintre munți
O dragoste de floare și de fată
Cum nu credeai că pot să aibă mulți
(Așa cred toți când pleacă la armată)
Recrutul prost cu flăcări sub veston
Și pieptul secerat de disperare
Nu-și mai vedea nici mama pe peron
Ci doar că-i lipsă dragostea lui mare
Că trebuia pe urmă să te-mpuști
Când ea nu ți-a mai scris o vreme bună
Dar laș soldat din moarte cum să guști
Când vine liberarea peste-o lună
Și vine vara vieții, vara mea
Ce încă îmi mai pâlpâie sub coaste
Doar mocănița plânge undeva
După acel recrut plecând la oaste.
054.034
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Dumitru Mălin
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 149
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 24
- Actualizat
Cum sa citezi
Dumitru Mălin. “Recrut în 69 an amar.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dumitru-malin/poezie/13993855/recrut-in-69-an-amarComentarii (5)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
AFha,
suntem de-un leat!
... numai că eu am sărit gardul cazarmei din Pitești și am văzut, în București, pe rând:
Regizorul, la Bulandra, în premieră, că numai aia a fost;
Reconstituirea, tot în premieră unicat, la Luceafărul;
Concertul uneia, Joan Baez, o americancă... la Sala Radio
...
ce vremuri, mon chaire!
suntem de-un leat!
... numai că eu am sărit gardul cazarmei din Pitești și am văzut, în București, pe rând:
Regizorul, la Bulandra, în premieră, că numai aia a fost;
Reconstituirea, tot în premieră unicat, la Luceafărul;
Concertul uneia, Joan Baez, o americancă... la Sala Radio
...
ce vremuri, mon chaire!
0
GICe tineri, ce nebuni frumosi eram!
Dar timpul si-a cam pus pe noi amprenta...
O curiozitate, dom-le, am:
Pe unde e acum adolescenta?
Dar timpul si-a cam pus pe noi amprenta...
O curiozitate, dom-le, am:
Pe unde e acum adolescenta?
0
AFam un fiu,
student la istorie.
e mort... după Tarkovski: de la tinerețea lui Ivan, Clopotul, apoi Stalker și, fără îndoială, Solaris.
mi se adresează cu: „băi tată, și... ?!”
suntem agnostici!
student la istorie.
e mort... după Tarkovski: de la tinerețea lui Ivan, Clopotul, apoi Stalker și, fără îndoială, Solaris.
mi se adresează cu: „băi tată, și... ?!”
suntem agnostici!
0
DMMultumesc domnilor Nicolae Tomescu și Adrian Firică. Și eu vă citesc mereu cu plăcere.
D-le Gârda Petru Ioan,
Adolescenta aceea se numea Floarea și după ce nu mi-a scris vreo șase luni, m-am pomenit cu-n plic gros pe care l-am deschis tremurând și înăuntru erau vreo șase file de caiet cu linii pe care de la un capăt la altul nu scria decât "iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă....". După ce am citit toată această lungă scrisoare înveșmântat în costumul ultim al lui Giordano Bruno i-am răspuns adolescentei pe-o carte poștală militară:
Te iert cu toate frunzele ce strigă în căderi
Te iert cu toate apele înfiorate-a gheață
Te irt cu ziua asta și cu cea de ieri
Te iert cu fiecare dimineață
Iartă-mă cu tot timpul în care m-ai uitat
iubirea e frumoasă numai atunci când iartă
Te rog ca semn, ca jurământ că m-ai iertat
Să nu-mi mai scrii, să nu-mi mai ieși în cale niciodată!
Și nu mi-a mai scris. Doar din când în când mi-a mai ieșit în cale fără vreo intenție anume. Și culmea,mai încoace, viața a adus-o, cu pe soțul ei cu tot în același oraș cu mine. Trăiește deci în Alba iulia, dar n-am văzut-o de vreo opt ani. Când am văzut-o ultima dată am venit acsă și iată ce am scris:
Ieri mi-am revăzut iubita de acum treizeci de ani
Doamne, câtă nepăsare se scurgea-ntre noi în valuri
Ea era cu soțul dânsei, eu cu soața mea - doi bani
N-am fi dat pe-acele vremuri și pe-acele idealuri
Pentru care eram gata să îmi dau viața toată
Ca-ntr-o carte proastă scrisă de un scriitor netot
Dar ce floare de jăratec era totuși acea fată
Ori ce guguștiuc romantic eram eu pe-atunci socot
Nici nu s-a uitat la mine, nici nu m-a băgat în seamă
Numai eu ca pe-o bătrână obosită o priveam...
Doamne, cum ne pradă viața și-nspre ce-asfințit ne cheamă
Iarbă ce-a tăiat-o coasa, frunză ce-a căzut din ram!
Aferim, mon cher
D-le Gârda Petru Ioan,
Adolescenta aceea se numea Floarea și după ce nu mi-a scris vreo șase luni, m-am pomenit cu-n plic gros pe care l-am deschis tremurând și înăuntru erau vreo șase file de caiet cu linii pe care de la un capăt la altul nu scria decât "iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă....". După ce am citit toată această lungă scrisoare înveșmântat în costumul ultim al lui Giordano Bruno i-am răspuns adolescentei pe-o carte poștală militară:
Te iert cu toate frunzele ce strigă în căderi
Te iert cu toate apele înfiorate-a gheață
Te irt cu ziua asta și cu cea de ieri
Te iert cu fiecare dimineață
Iartă-mă cu tot timpul în care m-ai uitat
iubirea e frumoasă numai atunci când iartă
Te rog ca semn, ca jurământ că m-ai iertat
Să nu-mi mai scrii, să nu-mi mai ieși în cale niciodată!
Și nu mi-a mai scris. Doar din când în când mi-a mai ieșit în cale fără vreo intenție anume. Și culmea,mai încoace, viața a adus-o, cu pe soțul ei cu tot în același oraș cu mine. Trăiește deci în Alba iulia, dar n-am văzut-o de vreo opt ani. Când am văzut-o ultima dată am venit acsă și iată ce am scris:
Ieri mi-am revăzut iubita de acum treizeci de ani
Doamne, câtă nepăsare se scurgea-ntre noi în valuri
Ea era cu soțul dânsei, eu cu soața mea - doi bani
N-am fi dat pe-acele vremuri și pe-acele idealuri
Pentru care eram gata să îmi dau viața toată
Ca-ntr-o carte proastă scrisă de un scriitor netot
Dar ce floare de jăratec era totuși acea fată
Ori ce guguștiuc romantic eram eu pe-atunci socot
Nici nu s-a uitat la mine, nici nu m-a băgat în seamă
Numai eu ca pe-o bătrână obosită o priveam...
Doamne, cum ne pradă viața și-nspre ce-asfințit ne cheamă
Iarbă ce-a tăiat-o coasa, frunză ce-a căzut din ram!
Aferim, mon cher
0
Cu plăcerea lecturi