Adrian A. Agheorghesei

"stau acum numai întins și aștept ploile,
cel mai mult și mai mult ele mi se potrivesc,
iarba o să se înalțe și nu va vedea nimeni
cum pe inelarul meu se va înfășura singură o plantă
care mă va liniști, de rușine mă voi îmbujora" - reușită aceasă parte de tranziție dinspre idee, către mesajul propus --> "ei las, că și-a făcut-o cu mâna lui, vor spune /
cine-l punea să iubească pe cele mai neprielnice vremi".

Nu știu, nu cred că în textul acesta ai reușit să salți, să ridici limbajul/ unele expresii uzate prin sensul general, să câștigi prin idee pariul discursului firesc, aflat la graniță clișeistica.

Mai concret:

"nu știi cum e
să zbori cu aripile goale /

dintre toate amintirile
să răsară o privire

unei făpturi împăcate cu sine jos
neînchipuit de jos
pierdute într-o căutare infinită" - nu mai întâlnesc vibrația inedită, anvergura autentică a sentimetnului, ideea pur cerebrală transformată în stare... Nu mai întâlnesc aceste trăsături ca în alte texte ale tale, ca urmare, cel puțin eu nu le mai pot judeca în context, ele rămân suspendate între clișeu și carență expresivă.

Vasile, Valentin, vă mulțumesc pentru semne!

Radu, poate că aș fi de acord cu tine. Dacă nu asta, atunci cu siguranță că aș intra într-un dialog strict axat pe problemele ridicate de tine. Spun aș intra. Nu o fac pentru că, sincer, mă deranjează modul unidirecțional în care comentezi. Din momentul, să-i spunem, rupturii "amicialității" din 2010, nu doar că nu ți-a mai plăcut nimic din ce am scris, dar (?), puținele (3,4?) tale intervenții sub textele mele au fost strict negative. Ca în cazul ăsta, printre catastrofele subliniate, nu ai văzut nimic bun în text(e). Nu mă înțelege greșit, te rog, nu (mai) am nevoie de încurajări, de mângâieri docil-lirice, nici nu m-am supărat, n-o să-mi fac breton la vene, n-o să trag aurolac... Sunt doar puțin deranjat de acest caracter al dialogului pe care-l propui și nu voi intru în (pseudo)polemici literare cu tine. Nici acum, nici altădată. Cel puțin, nu cât el, caracterul dialogului, rămâne la fel.
Seară bună!

Da, e vorba și despre copilărie.
Mulțumesc pentru lectură!

erată: am uitat să pun o virgulă după "veche".

...Mesajul textului ar putea fi interpretat într-un sens mai puțin plăcut, dar eu nu mai cred în mesajele lirice cum o făceam odată, nu cred că mesajul este atât de important pe câț școala a încercat să ni-l impună. Altele sunt mizele reale ale poeziei.

...Atmosfera de dramă urbană, veche este foarte bună, aproape tangibilă; expresivitatea (setată la un nivel mediu) nici că se putea mai potrivită pentru genul discursului; tristețea, mizeria și resemnarea, surprinse din afară, au acuratețe; versurile (firești, nimic forțat) respiră autenticitate.

...Plec de aici cu un gust amar, ca după vizionarea unui scurtmetraj alb-negru, cu bătrânețe, părăsiri, alegeri greșite, singurătate; un scurtmetraj văzut de după perdea, printre copaci goi, păsări înghețate și câmp alb, cu căi ferate la capăt.

"dai zăpada la o parte de pe pervaz
privești copacii goi schelete ce odată
duceau în spate fericirea
privești globul rece al soarelui vezi în trecut
cînd asfaltul îți sufla aer fierbinte sub fustă." - unitatea mea preferată.

La mai mare!

E o poezie puternică, satirică, care înțeapă precis printr-un amestec liric perfect manipulat.

"mângâie câinii pisicile și bebelușii
ca pe niște arme secrete" - două versuri extrem de puternice.

Felicitări!

Ottilia, ai surprins bine miza acestui text. Mulțumesc!

"cer" a vrut să fie "cerc", dar, recitind, îmi dau seama ca s-ar putea să fi greșit bine. :)

Textul are un tonus bun, între nerv și liric, fără să cadă în teribilism. Un final foarte bun, care rotunjește într-un singur cer motivul tristeții/ bucuriei/ dragostei.

"mă învăța să beau apă din
căușul palmei"



"eram cu bunelul la cosit
când prima dată am auzit de moarte

eram cu bunelul la cosit
cînd au secat toate izvoarele…" - frumoasă intersectarea motivelor, frumoasă cadența stilistica.

...Un text despre vulnerabilitatea psihică, morală... pe care o suferim în față (sau în spatele) fericirii, despre ploile de tristețe urmând picăturilor de fericire.

...Un registru stilistic proaspăt, destul de personal, firesc și deschis cititorului. Frumoasă revenirea simbolică (din final) la "bumbac, cu toate conotațiile care-i urmează, foarte reușită încheierea:

"ca un copil cuminte pe genunchi de mamă nebună".

Tocmai pentru conotațiile lui "sunt om" am sugerat acea formă. Prin sugestie și ivitația cititorului la meditație, dintr-un vers prea exact și inactiv, ar deveni unul activ. Dar asta e doar părerea mea.

Exact despre asta vorbeam acum câteva minute cu un prieten. Bunînțeles, în alt mod și stil. Mă întrebam ce rost mai au, au avut vreodată, mofturile religioase, politice, culturale, dacă, printr-un buton, poți și omori sute de oameni într-o clipă. E înfiorător, grețos, halucinant.

Un text puternic, spontan, fără brizbrizuri grave/ filosofice/ prețioase, dar păstrând tușe lirice la un nivel echilbirat. Un poem de atitudine, sincer, tulburător și autentic.

Finalul (nu că mi-ar displăcea profund cum e acum) l-aș vedea puțintel diferit, adică așa:

"rupe-mi creionul de șira spinării
să cad în pământ de rușine
că sunt om.

Îmi place nervul textului și ideea de aici:

"hai să adjectivăm un pic Moartea s-o gătim a mireasă
ce naiba e reclama aia la Moarte cu coasa giulgiu și toată numai oase
să o tunăm să fie pițipoancă
să fie erecte până și limbile ceasornicelor după ea".

și una = la una

Încet, încet, Silviu își modelează un nou stil. Nu știu dacă ultimul, nu știu dacă acela care-l reprezintă cel mai bine, nu știu multe, dar știu că între poezia lui actuală și aceea de, să zicem, acum un an, e o diferență ca de la o florărie subterestră și una de suprafață.

Textul acesta, unul de dragoste, are avantajul de a avea o idee buna (efectul fluturelui/ domnino pe care-l presupune materializarea sentimentului), dar și un univers stilistic pe măsură - natural și respirând către cittor doar cât trebuie.

Reușit contrastul dintre "și apoi te sfîșii ca un sunet de trompetă în noapte" și "sunetul de percuție fină al lăbuțelor de pisici".

Mie mi-a plăcut nervul articolului (?), iar unele expresii m-au amuzat copios. Autorul are vână, iar asta nu-i de ici, de colo, de dincolo.
Doar finalul mi se pare ușor pe lânga ("reținând tragicomicul unor oameni plângând ca niște domnișoare cu testele de sarcină pozitive pentru ceea ce până la urmă e doar un joc"), pentru că 1. un fenomen (nu un sport) la care se uită două miliarde jumătate de oameni (asta a fost cifra meciului de aseară) cu greu mai poate fi numit un joc, și 2. concluzia aceasta minimalizează chiar miza textului dumneavoastră.

pi punct es: nu sunteți fan Messi deloc, nu? Ba mai mult... :)

Pseudodialogul cu moartea - mai toti poeții l-au abordat, în diferite registre. Aici, chiar dacă nu există un stil inedit, există autenticitatea trăirii + o oarecare candoare.

"râd de bătrânețea care mușcă
din albul plin rotund al brațelor"

"să-mi sfâșii locul acesta nemăsurat și drag și-atât de viu din mine
acum, când toate lacrimile lumii s-au adunat aici să fie plânse
și mă apasă
așa că ai răbdare… brațelor tale uscate și murdare
îmi voi lăsa în voie trupul
doar când sufletu-mi acoperit de flori de portocal".

Mi-a plăcut.