Adina Ungur

Sunt in trecere si am intrat doar ca sa-ti spun ca eu iti multumesc pentru aceasta poezie, ca o iau cu mine si ca astazi cuvintele tale se vor ridica, prin glasul meu, peste minunatul meu oras.

Bine, Nour, multumesc! Il las daca-ti place. :)
si... nu te mai agita! :)

Of, tehnica asta ma omoara!
Ai perfecta dreptate, l-am modificat si cand am incercat sa-l aduc inapoi n-am reusit, nu mai stiu cum sa fac.
Da, citindu-l si rascitindu-l parca nici acum nu sunt multumita de el (text). Este printre primele de dragoste, asa ca nu stiu, dar imi pare si mie cam \"nu stiu cum\". Poate ca totusi pana la urma voi renunta la el, nu stiu, ma mai gandesc. Sa vedem ce zice si cine trebuia sa-l vada.

Nu! Exista suflete scrise pe coli murdare, suflete murdare scrise pe coli murdare, suflete ipocrite scrise pe coli ipocrite, foile, colile de hartie absorb pigmentul sufletului care le scrie. N-ai simtit niciodata o anume energie, atunci cand ai privit o scrisoare urata? N-ai rupt sau ars nici o hartie? (ex. ar fi antonimul foii inocente)
Cam la asta ma refeream.

(oare de la ce vine pseudonimul tau? ca e greu de retinut.)

Mi se pare interesanta, insa, ideea impunsului ochiului cu un ac, chiar si al unei papusi de ceara, ma infioara. Gestul insusi. (Iar in vraji, nu cred!)
Nu pot sa neg insa ca e o poezie interesanta, iar ca idee pentru o poezie, este totusi inedita.
Am recitit-o si imi place chiar mult, insa ceea ce vrei tu sa inveti la final, imi pare rau, dar, nu. Pacat, ca altfel e tare faina!

Oamenii din noi ne intregesc personalitatea si ne invata cum sa pasim in viata.
Oamenii din noi sunt impreuna un om, acela care suntem.
Atunci cand doare un om din noi, trebuie sa-i gasim pe ceilalti (tot din noi) care sa-l ajute, sa-i aline suferinta sa-l ridice din durere.
Vocatia daruirii e cea care ne face sa nu ucidem nimic in noi, sa ne daruim si noua fericirea de a darui.
Cine are vocatia daruirii nu cunoaste cuvantul "razbunare", nu raneste atunci cand e ranit.

Tacerea unui om cu vocatia daruirii nu poate fi, prin definitie, o incrancenare malefica!







Perseu, ma bucur ca ai scris "Vocatia daruirii"!

Mi-a placut mult ipostaza surprinderii intimitatii lui. Trecerea dincolo, finalul mai ales. Se aseamana cu momentul in care privesti pe cineva cum doarme. E aceeasi stare absolut naturala si detasata, lipsita de ingradirea privitorilor. Pentru ca oricat de sinceri ne-am stradui sa fim, naturaletea adevarata, intimitatea desavarsita o avem tot singuri. Si privirea ta prin gaura cheii a furat o ipostaza naturala a lui.
Mi-a placut felul in care ai spus-o.

Nu-l sterge, face parte din tine, o partea a ta, chiar daca acum o consideri trecut sau ti se pare ca nu te-a reprezentat decat efemer, in momentul in care ai scris-o.
Multe din poeziile bune ies atunci cand iti exprimi o nemultumire, apologiile, si ele pot fi reusite, insa, de multe ori sentimentul unei revolte interioare este mai expresiv. Las-o, poate revii la ea, dupa un timp, mie nu mi-a displacut.
Iar canoanele poeziei sunt destul de largi.

Imi plac, mai ales primul.

camera copilului,tablou cu pasari strivite de fereastra,
m-au prins zgariind peretii,
udandu-i, ii desenam mai usor,
priveam camioanele care luau curba chiar sub fereastra mea,
le dadeam nume
si oamenilor si umbrelor de pe peretii camerei mele, ma dureau unghiile, dar fiecare rana a peretelui era un basm, o poezie,
pana cand m-au prins...
acum scrijelesc hartia

Sincer, am crezut ca va trece neobservata. M-am bucurat ca v-a placut pentru ca nu multa lume agreaza stilul scurt, haiku-ul. Mai am cateva seturi de 3 X 3 H, am sa le aduc, mai incolo.
Multumesc Costel, Atman si Nexus.

In primul rand iti spun ca e foarte frumoasa proza, te rog sa mai scrii, sa mai aduci, pentru ca e intr-adevar scrisa bine. Ai reusit sa personifici timpul, cel mai mult mi-a placut ideea sandalelor, a alintului vostru, iar pervazul de unde priveati spre exterior mi-a ramas si acum ca o imagine persistenta in memorie. Iar alaturarea voastra, legatura pe care o ai cu el, felul in care te priveste timpul, e deosebit. Cu adevarat, ai reusit sa personifici o notiune relativa si sa ti-o apropii intr-un mod original. Paragrafele, dupa parerea mea, pot fi chiar mai lungi (cele descriptive) pentru ca acela este momentul care capteaza. Dar si asa e scrisa bine si iti marturisesc ca mi-a placut mult.

Despre poezie, uite ce-ti spuneam eu cu retorismul. Dar mai intai iti raspund la intrebare. Nu numai tu esti asa, intr-adevar nu ne poate lua nimeni iubirea din noi, nici macar noi nu putem sa-i punem capat uneori (cand trebuie), este ceva mult mai puternic, o enormitate pe care n-o putem noi (ca fiinte finite) sa o cuprindem, nici macar daca ne fortam imaginatia spre limitele ei cele mai indepartate. Si nu se poate cantari, compara sau vinde. Este.
Eu iti spuneam sa renunti la intrebarea din final pentru ca in general in poezie intrebarile trebuie sugerate, adica cititorul este cel care trebuie sa si le puna in urma lecturarii. Dar e o poezie de suflet, e personala si eu am intervenit asa aiurea, imi cer scuze. E doar o parere, Alma, poate nu sunt eu in masura sa dau indicatii. Poate si mie doar mi se pare.

Ne este greu sa aflam de multe ori ce se petrece la noi in suflet, ce sa mai spunem de pereche, ale carei sentimente nu le putem afla niciodata in intregime, cu adevarat.

E o incantare! Sentiment, cuvant, imagine, as spune, invaluite in sensibilitate si forta. O sensibilitate puternica.
E poezie, e deosebita si te reprezinta. Mi-a placut mult imaginea inimii si ipostaza gandului marturisit, cred ca sunt chiar nucleul, "inima" poeziei. Si trecerea dintre stari de la inceput pana la sfarsit.
Cu admiratie.

Ma bucur ca ti-a placut, la tine ma gandisem cand am scris-o.
Subtitlul l-am pus abia acum.

(v. spatii, orbi, zebra)

Ludica, dar spune multe. Am sa-ti aduc data viitoare o poezie de acest tip, (alaturare, joc de cuvinte usor dadaist, emitand, totusi, coduri destul de bine conturate), acum insa, ma duc dincolo, la cea recenta, unde am o alta parere.

Fara, ar fi prea brusc, eu zic sa continui, in nici un caz sa nu lasi intrebarea aceea. Pentru ea, versurile ar fi curs invers:

Tu chiar ma iubesti
si cand am draci mici si multi
cand imi impart sufletul in o mie de bucati
celorlalti, drept grefe?
Cand ma ascund dupa un nor
sau cand...?
Tu mai iubesti...etc.?

(si as fi pus la final intrebarea-concluzie:

Dar(si) cand nu ma iubesti?
sau (usor ironic, personal)
Dar cand nu ma iubesti tu pe mine?
daca optezi pentru retorism, desi nu e foarte indicat sa-l folosesti in poezie).

In rest mi-a placut, ti-am spus, iar la faza cu virtualitatea zic, cine le-a mai inventat si pe-astea, cine-i "mama" lor? (desigur, tot retoric).

P.S. Cu placere.

Nu strica, insa nu e destul de clar. Am inteles acum, poate daca spuneai "dansand ca Zorba" sau altceva care sa-mi aminteasca de dans, nu te mai intrebam nimic. Cred ca "Zorba" ca subtitlu e prea putin pentru a face legatura cu celebrul dans, eu m-am gandit la film, am vazut personajul in afara dansului sau (desi s-a pastrat si transmis mult mai bine dansul lui Zorba si nu filmul, fara nici un apropo). Nu ma deranjeaza alaturarea.
ok. am inteles acum.

Are o curgere coerenta pe verticala, transmite sentimentul dependentei de iubire, alegoric morfinei, cauzal chiar. Toata poezia curge firesc si transmite durerea acelor maini intinse spre absenta.
Din nou sensibil.

Da! Ne place Pinocchio. E un panseu foarte sensibil. O singura nelamurire: nu vad legatura cu Zorba.

Cu admiratie pentru acest text,
Adina Ungur.

Asta mi-a placut mult! Foarte mult!

(Sper ca incep sa inteleg ce-i cu cele doua maini, voi citi si urmatoarele sa vad daca este ceea ce cred.)