ștevia

Pitorescul e arma dumneavoastră, reușiți să ne transportați în lumea \"veșniciei de la sat\" și să ne lăsați sub fereastra bunicii. Consider că era nevoie de o concentrare în jurul imaginii \"calului negru\", iar melcii puteau să mai aștepte. E doar o părere. Cu stimă, eu.

Tamara, să mai aștepte.. așa să fie.. până trece calul negru voi lăsa mormanele de cochilii pentru alt veac. Bun venit în casa mea necrăpată.
Jane, te simt aproape cu asemenea dezlegări, se pare că fâșia paralelă dintre concret și abstract nu e atât de greu de parcurs pentru unii oameni, în fond, de multe ori e o alunecare destul de fină, la fel cum suprarealismul trece în literatură absurdă printr-o anume eșalonare.. Naum și Vian sunt doi scriitori dragi mie. Mulțumesc pentru.

Un text dramatic plin de valențe artistice, curgător ca o ceară fierbinte pe obrajii memoriei.

Viorel, bine te-am găsit în timpul meu fluid... să vezi ce urmează!

ma intreb cati asemenea melci uriasi ai construit, incapand de la sase ani, trecand prin acelasi \"vechi\" (cunoscut) loc acoperit cu cochilii scartaitoare catre lungile stevii intunecate.

Mi-au placut datinile descrise.

Până la “atunci se aude ca un scârțâit de coșciug” e un text dinamic, cu imagini coerente și fără prețiozități transfigurate în versuri.
După care devine puțin previzibil cu “morții altora” și patetic “îi adun laolaltă apoi fac din ei un melc uriaș”; chiar dacă face parte dintr-un registru recogniscibil al unui temperament definit cumva d.p.d.v.d literar(care probabil își asumă cu luciditate astfel de derapaje de un lirism dubios, riscant, să-i spunem).
Chiar dacă eu știu că lirismul ăsta e înrudit organic cu textul și nu e nimic exagerat sau umflat(știu pentrucă sînt obișnuit cu textele tale, bănuiesc!) de multe ori mă gândesc că fără îndoială poate părea oglinda unei butaforii țipătoare sau resortul unei tehnici deficitare, comode, care în timp te resoarbe întru totul fără voia ta, te asimilează și te obligă să te subordonezi unor particularități/mecanisme literare deja formate(mitologia textului care înghite autorul!) și prin urmare ceea ce scrii să fie doar o palidă reflecție, un drum de la A la C care din rațiuni birocratice rămâne prea mult la B și întârzie drumul către finalitate, îl aruncă în discontinuitate și incoerență, sau mai pe scurt, textul, cu pravilele lui aferente(textul fiind aici tehnica literară sau literatura cu tot ce are ea mai rigid și “imuabil” în ea)transcrie emoția, starea, și nu vițăvercea, emoția, pe coordonatele ei mereu “instabile” obligă textul, cuvântul, să se adapteze(complicat tropism!)și să transcrie spontan și “inconștient”, cum ar fi și firesc, cum ar și trebui să fie scrisă poezia(parcă fac și puțin pledoarie pentru suprarealism, no?!ceea ce nu ar fi rău..).
În fine, am putea vorbi și de manierism, și de alte multele, care să aibă legătură cu textul sau nu, dar sînt cam obosit și cred că nici ceea ce am scris mai sus nu e prea coerent formulat, așa că... h a s t a la vista!
Pe altă dată!

Acum sînt mai lucid, sper. Ca de obicei am pornit de la particular și am ajuns spre hăt general, denunțând cu voioșia caracteristică tarele și deficiențele Literaturei, literatură cu L mare, vă rog frumos, acest nene ideolog care ne învață cum să scriem și ce să scriem, și am neglijat poate puțin textul în sine, deși i-am aplicat o altfel de critică.
Rog deci ca ceea ce am scris mai sus să fie înscris în dreptul unei divagații hermeneutice(șic!)brodate cu abilitate peste țesătura textului, cu aplicabilitate deci asupra textului, dar cuprinzându-l de undeva de la distanță.
Acum, am să încerc să rezum ce am scris mai sus, pentrucă evident nu se înțelege mare lucru:spuneam că tehnica poate fi un canon care deschide porțile extazului, după butada ionesciană, dar că de multe ori el suprimă mai degrabă autorul și îl sterilizează, îl aruncă spre monotonie și oblomovism literar, de aceea e bine să scrii în cât mai multe moduri, ca să ai o minimă libertate asupra cuvântului.
Să fim naumieni, stănescieni, ivănescieni, eminescieni, și în cele din urmă cred că vom fi și noi înșine. Minus cu minus fac plus!
Ceea ce nu înseamnă că încurajez epigonisnmul de niciun fel!Doar politropismul, sau după metoda șestoviană, peregrinarea prin suflete, în cele din urmă cred că de condamnat e doar monotropismul sau o tipologie stabilă de scriitură care duce spre rigiditate și monotonie;spre îmbătrânire prematură.
Îmi imaginez poetul ca pe un degustător de calitate care trece nonșalant printre stivele altor poeți și spune:hmm, nu știu dacă mi-ar prinde bine, hmm, merge, dar nu întocmai, hmm, mai vedem, pe aici am să mai trec, nici gând, așa ceva chiar nu mi-ar prinde bine, și așa mai departe(metodă gombrowicziană, de altfel!).
Acum, despre text, exact și la obiect:cum am spus și în primul comentariu, până la “atunci se aude ca un scârțâit de coșciug” e un text dinamic, cu imagini coerente și fără prețiozități transfigurate în versuri, după care devine puțin previzibil și patetic, liric. Și am specificat că de vină ar putea fi obișnuința cu o anumită tehnică literară.
Totuși calitatea lui principală cred că e coerența, și cuvântul trebuie îngroșat cu aldine, pentrucă mie mi se pare vital, și nu reușesc să-i găsesc un sinonim care să echivaleze cu ceea ce vreau eu să semnifice, poate claritate, exactitate, transparență. Cuvântul să nu depășească granița semnificației pe care i-o dictează contextul, aș spune.
Și aici nu există literaturizare;textul e scuturat de orice impurități și dezbărat de artificii retorice, epurat cu acribie și răbdare pentru claritatea și transparența efigiei.
Alt merit ar fi finalul firesc al textului, care vine tăvălug cu restul textului, ca un episilogism, ceea ce e un semn de autenticitate, pentru că de obicei finalurile sînt încheiate printr-un trouvaille facil, o găselniță ieftină care să sugereze climaxul;între final și restul textului existând o discrepanță vizibilă, tocmai ca să justifice monotonia textului;pentru unii, așadar, finalul poate însemna un colac de salvare, dar în același timp și moartea, distrugerea unui edificiu.
Și cu asta cred că am terminat cu un tip de analiză, anume cea care tratează imponderabilele și inefabilul unei poezii, șurubăriile și mecanismele literare din spatele unui text poetic, cu rolul precis de reevaluarea conținutului în sine și scuturarea lui de orice impurități.
Dacă am timp și răbdare, cred că am să fac și un alt comentariu care să vizeze esența lui strict intimă, o critică impresionistă, cum s-ar spune, pe coordonatele lui “ontologice” și de ordin temperamental.

Adina e de bine, soro, dincolo de hermeneutica episilogismelor transgresata de domnu Dan.Eu insumi sunt naumian pe halocuri, ceea ce nu ma impiedica sa fiu asztalojian si imparat in definitiv.Un poem cuminte, din casa bunicii, dar in care scartaie nelinistea cum zici de a deveni
din copil O JUMATATE, care nu-si mai aminteste cei 6 ani de-acasa.Pana la urma a rumegat stevia aia multa calul tau negru si necajit?

oricat de retoric ai pus intrebarea.. n-am mai fost de mult sa vad mormantul. multumesc pentru comentariu.