hăul întâi

când își scutură părul după duș toți pereții
din casă se umezesc și fac niște urme de flori
ea își taie în fiecare zi câte o șuviță din breton
în memoria sfântă a mamei

Propriu și original e poemul tău, un poem cu ferestrele larg deschise spre cititor, aici la tine e un fel de îngămănare a poeziei cu un anumit sentiment. În poezie simti nevoia sa te desfeți, tu oferi această posibilitate.

Maria, iti multumesc pentru simtire, tin ferestrele deschise mai departe pentru aerul viu.
Ela, ai gasit sustinerea punctului de lumina in treisprezece ceruri, in treisprezece abisuri, cand se aduna invelisurile pentru antiprabusiri. multumesc si tie fiindca stii.

imi cam place \"serul\" suprarealist pe care l-ai introdus folosindu-te de \"seringile tremurande\" (cuvintele) unui demiurg tanar si emotionat.
Bendis fie cu tine,

Imi pare bine ca ai trecut, Camil, cumva suprarealismul e parte din mine. Sa fie noapte vegheata de sus.

ai trecut exact la o ora dupa ce trecusem eu..hazard obiectiv:)

cat de mult imi plac firele nevazute

Mă voi hazarda cu o interpretare subiectivă a acestui poem. Părul poate simboliza gândurile. Casa, un spațiu închis, exprimă intimitatea ca spațiu adăpostitor limitat de pereții care o circumscriu, îi dau contur și o separă de exterior prin concepții, deprinderi etc. Dușul sau spălarea gândurilor are sensul metanoiei, a cufundării lor în apa conștiinței. Mișcarea circulară, cuprinzătoare a gândurilor “îmbăiate” umezește și pereții, conferă limitărilor, obișnuințelor de gând și praxis o dospire cu rol germinativ și restructurant. Bretonul sunt gândurile ce acoperă chipul și vederea față către față, tăierea lor lasă deschisă priveliștea spre memoria sfântă a mamei sau originii. Ștergerea varului, prafului, ștergerea de oameni, exprimă o lucrare de restaurare a chipului dinlăuntru sau modului iubirii acoperit de praful uitării, de varul ignoranței, de neștiința și schemele preconcepute în relațiile cu oamenii. Pustia e locul retragerii, al venirii în sine, în care omul caută izvorul de viață. Aici se umblă gol și rece, cu o cană în mâini, adică eliberat de măști și de fierbințeala împătimirii, purtând în mâini cana, receptacolul darului, al apei harului ce potolește setea de viață. Pielea este simbolul stării de puritate în care se realizează osmoza și comunicarea între interioritate și exterioritate, și se cere ferită de vătămare, de spinii sau căderea în ispitele de pe drum ce sfâșie acest echilibru. Hăul întâi este abisul smereniei, starea \"originară\" a firii restaurate, în care libertatea, cum spune Pr. Ghelasie de la Frăsinei, nu mai apare singularizată sau ruptă în două, ci ca o strălucire sau podoabă a iubirii.

Florin, parca mi-am vazut gandurile in ale tale. iti multumesc pentru talmacire, intr-adevar este un abis al smereniei, totul trece pe trepte spre neutru. sunt onorata de atentia cu care ai patruns textul.