Regen

in sfirsit, reusesc sa fiu printre primii cititori ai textului tau, ca in general, tot la spartul tirgului ma nimeream.

stilul-adina nu se dezminte nici aici - desface si reface atmosfera si personajul care locuieste aceasta lume textuala. pare o intrare intr-un jurnal, intr-o confesie facute unei persoane secunde, dar totul se transforma intr-un joc al acestei \'prietene\'. silvia e numele-masca in jurul caruia te poti invirti reconstruind totul. imagine feminina peste putina erezie, da... imi aminteste de magii alb-negre.

te tin sub ochiul mare

Pana la ultimele doua versuri, mi s-a parut o poezie coeena construita dibace. Apoi, nu stiu de ce, mi sa part ca ai rupt ritmul interior cu acele betisoare. Poate doar mi sa parut, dar am avu impresia unei alte parti a poeziei care incepe acolo si nu ma continua niciunde.

imbratisarea despre care zici ma duce cu gandul la pierderea in celalalt ca o regasire a sinelui. tabloul de aici, cu fiecare vers, se dilata pana la nemiscare, ca o deschidere de pleoape, ca o liniste a inauntrului. pana ce carcasa incepe sa palpite, zgandarita de terte prezente, chiar daca inocente, caci copii.
trebuie doar sa gasim confortul unui cadru, al unui invelis (fie el parc, fie bluza) si disocierea, reintalinirea devine inevitabila.

mie chiar îmi place. este poezie. abstract și suprarealism. amândouă îmbracă o renaștere spirituală. văd copiii care o înțeapă pe silvia ca pe niște sechele rămase după ransformare... ireversibilă schimbare. ea doar tresare câte puțin. bun! ok

la \"plânge și începe să plouă\" mi se pare un pic simplist, proiecția sentimentelor în fenomenele naturii, parcă nu-i nou. parcă am mai auzit undeva.

copiii care înfig în inimă bețișoare - pot avea două înțelesuri - copiii interiori, sau copiii ca ființe malefice, ceea ce mi se pare splendid oarecum, însă cumva am mai avut de-a face cu senzația produsă de imaginea asta.

cui îi place bluza așa de mult?

mai mi se pare interesant \"tot crește prin mine o altă silvia / mult mai înaltă și tăcută\" însă nu pot să spun de ce. nu pot să pun degetul pe bubă :D

per total îmi lasă o senzație difuză, și e tristețe.

uf

Jane, m-ai lasat gandindu-ma la aceste marturisiri de care avem nevoie si pe care uneori nici nu le percepem cum ar trebui. totul porneste cu o cautare si se ajunge intr-un singur punct. intr-un singur om. iar daca ne intersectam unii cu altii am putea lua din ei parti din vietile lor si sa le traim ca si cand ar fi ale noastre. adaugari de inima ca operatiile deschise. sunt bucuroasa de trecerea ta.

Cristiana, e posibil sa fie o discordanta acolo, nu cred ca ti s-a parut. deseori nu reusesc sa unesc toate cioburile de vitraliu cum ar trebui. e vorba si despre cum trece lumina prin prisma universala de insight.

Mada, mi-ai aratat cum acest invelis ca o ingramadire de trupuri abstracte se reconstituie la fel cum se dezintegreaza; imbratisarea nu doar leaga, ea scoate afara ce e inauntru. oare iesim din noi cand se intampla asta? uneori ma vad atat de prezenta altundeva.

Costin, ai remarcat transformarea spirituala prin golirea aceasta fragmentata. e important atunci cand se vad urme iar trecerea nu se alege intamplator.

Mihai, la un moment dat inseamna mult sa cunosti o singura fasie dintr-un om pentru ca mai apoi sa ii poti asocia si alte caracteristici. sa i le intuiesti si sa fie asa. un singur lucru iti spun: ploaia nu are legatura cu tristetea sau cu plansul. la mine niciodata.

imi place cum privesti tu relatiile... cum le treci tu prin tine... relatiile cu obiecte (evetual interioare) si aici cu o fiinta...

mi-ai amintit de blanchot, care spune, undeva, ca a vorbi cu cineva inseamna a-l individualiza, a-l scoate din sistemul celorlalte obiecte, a-i conferi identitate, adresandu-i-te... si, in acelasi timp, a accepta diferenta dintre voi - pentru ca daca ea n-ar exista, n-ar avea sens sa intri in dialog cu el...

dar aceasta distanta, aceasta diferenta, poate fi si depasita, il poti trece pe celalalt in tine, luat de dinamismul relatiei - ceea ce se intampla si aici, si e tare frumos \'pus in opera\'...

Alex, sunt de acord cu aceasta individualizare a celuilalt, de fapt e un rol pe care si-l asuma fiecare in momentul in care incepe adevarata comunicare. intr-un fel cand este adusa la un nivel inconstient, cand totul este lasat sa curga, de abia atunci are loc acea legatura dincolo de perceptie. imi place atunci cand se intampla aceasta fluidizare temporara a sinelui, temporara fiindca trebuie controlata la un moment dat incat sa nu devina periculoasa. de aceea e bine ca exista diferentele. si aici incepe cunoasterea de la limita.

Avatar reusit. Doua observatii:

\"plânge și începe să plouă o iau în brațe\" - de prelucrat
\"tresare câte puțin\" - tresaritul e o reactie cvasi instantanee

La un moment dat am vrut sa modific acel ultim vers, mi se parea si mie oarecum ciudat, adica nu-ti zic cum percepeam eu chestia aceea :) dar cred ca e cumva mai bine asa. In legatura cu versul cu ploaia mi s-a mai zis, deci probabil o sa il sterg cu totul, daca nu-mi vine o idee mai buna.