Locurile

Zidul e încă alb și fereastra crăpată de soare. În pervaz mușcatele se strâng între frunze ca într-un paltonaș din care a ieșit culoarea la spălat. Pe verandă nu mai citește nimeni scrisori. Un câine îmbătrânește încolăcit pe ultima treaptă, acoperișul tresare sub pasul vătuit al pisicii. În copaci sfârâie gri și rotund vrăbii cu foame de miezuri. Umbrele se prelungesc pe zid cu un mic decalaj - depinde din ce direcție cade apusul. Trecătorii își urmează cadența și cărarea. Pe gardul ud nebunelele și zorelele întomnează. Între poartă și treptele casei, aleea cu pietriș s-a surpat pe acolo pe unde pământului i s-a făcut somn. Norii ca niște pești cu musteți își strecoară burțile printre hornuri. Cerul rotește cuprinzând toatele într-un uter subțire. Lumea va renaște curând din alt pântec străin de memorie. Încercăm uneori să ajungem acolo. Cineva ne prinde de umeri și întoarce cheia în noi. Trecători, mângâiem zidul cu umbrele tot mai elastice. *** Zidul e lung. Ciuruit de ferestre și uși. Toate închise. Pe strada asta bat clopotele - timp spânzurat în ecou. Dincolo de zid mai trăiesc oameni. Uneori se deschide fereastra, cineva scutură un cearceaf. Alb galben sau roz, toate palide. Mâna care îl scutură e începutul unei prezențe. Din când în când se deschide o ușă. Mare și grea. Au toate mâner de aramă și sonerie cu cap de leu. Zidul azvârle în lume un trup sprijinit în cârjă sau în lesa câinelui cu ochi de împrumut. Pe strada asta mai sunt doar cei ce și-au pierdut înțelepciunea prin uzură. Se plimbă monoton într-o direcție dictată de instinct - la capătul ei e plăsuța cu lapte pâine și ciocolată. Nu vorbește nimeni. Clopotul le amintește tuturor că nu e nevoie de cuvinte la ultima întâlnire. Și aici nu te întorci decât pentru asta. *** Copii și o vară întreagă umblând dintr-un oraș fantomă în altul. Fără oameni cerul se lățea peste întinderile aride. Casele se scăldau în lumină și tăcere - lumea părea făcuta din umbre și siluete. Nu pot descrie liniștea aceea poate nici nu ar trebui. Era ca și când nimănui nu i-ar fi trebuit cuvinte și hrana trecută din om în om ar fi fost doar gestul. Orașele fantomă păreau amintirea unui salut prin aplecarea frunții, în dagherotipul unei civilizații surdo-mute. *** Îmi revizitez din afară locurile. Trei. Sunt lipite de mine pe dinnăuntru - niște etichete imprimate pe hârtie țesută din carne. Între granițele pielii mele stăpânește deșertul. Oaza îl deschide apoi vine drumul cămilelor încadrat cu zid de stradă poloneză și la sfârșit cimitirul cu gesturi împietrite și copaci ca niște plămâni umpluți cu aer. Câteodată revin pedestru dar nu mă acceptă decât dinlăuntru. Numai prin mine pot intra în casa cu mușcate și în casa cu toate obiectele învelite în cearceafuri și în casa aceea din Bodie unde s-a păstrat doar conturul de praf al tuturor vieților din care nu am făcut parte. *** Afară e orașul cu panouri colorate și neoane, dialectul sângelui matern și studioul în care declam pentru absența din public. O umbră colorată isteric în închipuire, ori de câte ori răsfoiam cărți de povești ilustrate. Afară e punctul în care mă revărs, delta mea. Pragul. Și mâna ta întinsă din colțul lacrimei. --- N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.