În coamă cai albi urcară
jalea din sate în stele
iar vârcolacii pitiră luna
în hăuri de noapte grele.

Foamea stinsese focuri pe vatră
și-n spuza cenușii, pe piatră
dănțuia frigul satanic.
Erau văduvite pridvoare
de coase, de furci, de topoare,
scrâșnind rapace
pe la conace,
în uși sfărâmate,
în hambare prădate,
în fălci îngrășate
îndestulate
de biruri,
de dijmă,
de amendă,
de munci gratuite
de arendă.

Sângele fierbea de obidă și ger,
satele și-au ridicat roșii
frunțile de flăcări în cer.

Ardeau Flămânzenii,
Târnava, Stăneștii,
ardea Crâmpoaia
și Băilești

Ardea țara,
Ardea... Primăvara,

Ardea agoniseala sărăciei
și brazdeleși iarba câmpiei
Ardeau cuvinte pe buze
și în piepturi plumbi și schije de obuze...
Pământul și-a deschis brațele vii
primindu-și ofranda de fii.

Pocneau muguri
cu zâmbet de sânge pe ruguri.
Vântul și-a scos la plimbare
pe uliți cenușa spre zare
iar cerul cârpise în zori
rănile nopții cu nori.

Erau timpuri
spre hronici născute
din anul șapte după
o mie nouă sute.