orașul plânge
i s-a urât cu moarte și fum
nu-i mai plac drumurile inima e frântă
între blocuri istoria nu se mai scrie viața curge
murdară din seri în dimineți/nimeni nu mai respiră
toți duhnesc de tristețe și-mbracă trotuare în urme
de umbre scurse din lifturi din scări din mine

mânuitor de suflete răsuflate
culeg din fărâme de asfalt izvoare de tristețe
oseminte de a fost odată înmormântate în beton și
mă plimb lipit de ele ca de sânul mamei
printre versuri

cine mă știe cine mă strigă
doar noaptea îmi străpunge cochilia
și-n braț de întuneric mă scurg în lacrimi
mă vărs în vorbe cu amar de neiubit de negăsit
de nepătruns și nici un vis doar un blestem de-a rupe

cu tărie viața din rădăcini și s-o așez pe străzi
în pas de noapte căci ea mă știe
bețiv de gânduri necurate decis să...

și-orașul plânge
a mai murit un fiu...