poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7508 .



Anumite femei
comunităţi [ poezie.ro ]
Ioana Bogdan și discreția dăruirii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2007-11-01  |     | 



“Datoria de a cunoaște care incumbă artei nu e nicăieri atât de imperios și de net și de acut impusă ca în domeniul poeziei, căci poezia e limbă, iar limba e cunoaștere.” (Hermann Broch – Moartea lui Virgiliu)

Descoperim în poezia Ioanei Bogdan o putere diriguitoare. Viu și înzestrat cu o dinamică proprie, Animus este responsabil de raportul dintre poet și substanța poeziei sale. Trecând, asemenea conștiinței, prin succesive stadii de evoluție, Animus forțează desprinderea din cazna de identificare cu imaginea tatălui, un tată “cu palma grea și lacrima scurtă”, care “adoarme bătrân și se trezește tânăr” pentru a accentua, cu forțe proaspete, complexul de inferioritate al fiicei (“dacă poeții sunt triști de ceva, […]/ atunci sunt triști din cauza tatei”). Tot el facilitează închegarea armonioasă a relației cu bărbatul, conducând spre contopirea susținută de suportul arhetipal, la un nanometru distanță de perfecțiune. Fiind conștientizat, acest factor numit de Jung “generator de proiecție”, reușește în cele din urmă să se asorteze cu ego-ul poetei. În urma războiului de cucerire a feminității și a șansei de a-și fi găsit jumătatea, Ioana Bogdan devine femeia prin excelență femeie, adică frumoasă. Anumite femei este nu doar spectacol al feminizării depline, ci și carte închinată bărbatului.

Dar ce luptă s-a dat pentru victorie suntem avertizați parcă din start: “Cu poezia nu vă puneți”. Fiindcă poezia e cea mai capabilă să descrie abisul lăuntric, pe care, dacă Ioana Bogdan și-a asumat calvarul de a-l locui, a făcut-o pentru a putea ieși pe veci din întunecimea-i jilavă de hău ancestral. Și l-a mai locuit fiindcă se numără printre cei ce nu pot trăi “la suprafața lucrurilor”. “Asemeni tatălui, copilul meu răsucește și el un/ cuțit./ Deși nu s-a născut, are forma boabei de lacrimă, sfârtecă/ întunericul cu dinții, se înfige așa puternic în/ lumină/ că mă uimește.// Pe mine mă găsiți aici.” (Unsă).

Decupate din cotidian, găsim însoțite, imaginile, de jocul mobil al impresiilor pe care acestea le induc poetei, joc menținut într-un câmp luminos ce aduce un plus de originalitate poeziei și produce un efect maxim pozitiv asupra cititorului: “Piața Galați e un spațiu pitoresc,/ călătorii nu mai așteaptă nimic,/ zăresc doar drumul lor închipuit,/ strecurându-se șovăielnic ca un sânge străin,/ răsucesc mătăniile în buzunarul pentru bilete/ compostate/ și zâmbesc./ Așa de aproape le este cerul”(Arcă). O descoperim pe Ioana Bogdan întoarsă mereu spre exterior, pentru a aduna experiențe. Se întoarce cu o mobilitate deloc lipsită de suplețe. Tinerețea-i “cu îngeri” e mereu “în pervazul ferestrei”, ferestrele îi sunt mereu deschise, fiindcă respiră prin ochi, fiindcă are nevoie să vadă mișcarea, are nevoie să trăiască mișcarea, și o face “în piruete” grațioase: “Îmi rotesc ochii de la etajul doi./ Cuprind orașul, cerul/ într-un singur ochi”(Cu celălalt ochi). Aceeași nevoie de mobilitate explică dispoziția ei de călător/descoperitor: “Mie îmi plac trenurile care pleacă”.

Emoțiile poetei sunt puternice și fulgerătoare. Pare că a trecut prin de toate. Exersarea aptitudinii pentru uitarea lucrurilor care rănesc, impusă de fragilitatea-i lăuntrică, atinge punctul culminant atunci când își întâlnește bărbatul: “Abia atunci te-am iubit./ Când nu mi-am recunoscut/ strada pe care mă născusem.”(De ce sunt poeții triști). Și, chiar dacă miliarde de fire încep a se țese între ei, are totuși nevoie de spațiu liber în jurul său. Astfel reușește să cucerească unul, de o dimensiune nouă, trăind în lumea nemărginită ivită la dreapta lui.

Ioana Bogdan se remarcă printr-o inteligență vie, o sensibilitate asemenea și o curiozitate fără astâmpăr. Nu o poate obosi decât monotonia. Suplețea stilului îi este într-o legătură strânsă cu o anumită naturalețe, cu un firesc de extrovertit umplând spațiul viu care îl înconjoară. Lumea începe aici, foarte aproape de ea, și în acest imediat ea respiră și vibrează intens. Jocu-i cu lumea e unul elastic. De la contactul epidermic, prin care se instalează repede în lucruri, și până la contactul de gen nisip mișcător, în care se distinge fondul de neliniște al poetei - declanșatorul fanteziei creatoare - trece prin toate tipurile. Parcă o parte a Ioanei acționează și cealaltă o privește acționând. Este în același timp actor și spectator, dar fremătând sub tensiunea dualității. Are nevoie de oameni și îi iubește, are nevoie să fie văzută ca să se simtă existând, are nevoie să-și împrospăteze emoțiile: “În singurătate îmi caut bărbatul./ Dacă nu-l găsesc, urlu/ până îmi dau lacrimile.” (Cu celălalt ochi)

Inteligența domină poeticul Ioanei Bogdan. Își asistă în permanență metamorfoza, al cărei stadiu de pornire corespunde unui “cal cu nume de bărbat/ schilod și sinistru”, iar cel de finalizare îi și ne înfățișează femeia, deci frumusețea în deplinătatea ei. Metamorfoza însă, nu s-a putut produce pe cont propriu și Ioana a știut asta. Așa că, și-a asumat acest adevăr/atu. Pentru a fi frumoasă, femeia are nevoie să-și umple acel vid intim cu priviri ațintite din exterior asupra sa. “Se scutură de trei ori” și se face remarcată. “Fă-te frumoasă”, îi spun Ioanei iarna și primăvara și vara. Ea se supune cu flexibilitatea-i caracteristică și cu pasiunea-i pentru joc. Dar nu ne poate trișa, fiindcă de departe se vede cum desăvârșirea frumuseții este o consecință a iubirii, a șansei rare de a-l fi întâlnit pe acela cu care va muri împreună, și nu oricum, ci de dor. “Acum mă întâlnesc cu foste cunoștințe uimite/ să mă vadă/ așa schimbată, așa la casa mea./ Tu ești? Să nici nu te recunosc.// Da, eu sunt. Am probe că exist.”(Romantism). Pentru a ajunge “așa schimbată”, Ioana a trebuit sa treacă probele de foc ale dezrădăcinării, ale desprinderii. Este o anumită femeie, una dintre cele puține care au acceptat să cunoască lumea prin ochii bărbatului, și astfel, să se ridice la “înălțimea de la care totul se vede altfel”.

Prezent în poezia Ioanei Bogdan este și arhetipul mamei. Ni se înfățișează o mamă golită, din cauza puternicei influențe paterne, de oarecare cantitate de substanță, conținând doar elementele esențiale constitutive oricărei mame. Poeta noastră, smulgându-se însă de sub dominația tatălui, reușește să se integreze în categoria femeilor atât de puternice, încât apare aproape nepotrivit să își piardă numele propriu. Curând nu se va mai observa că a existat și un bărbat care a purtat acest nume. Acest bărbat, acest tată, “cel mai tare bărbat din istorie”, este cu siguranță absorbit de femeia care, “scobind în pământ a găsit lumină”.

“Ramasă singură, fără bărbat pe măsura ei, femeia
uriașă cu creier și pântece s-a ridicat la cer, bărbații
i s-au închinat.”
(Geneză)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!