Vasile Alecsandri›Poezii

A trecut iarna geroasă, Câmpul iar a înverzit Rândunica cea voioasă La noi iarăși a sosit. Dintr-o creangă-n alta zboară Sturzul

Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele, Parasit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele; Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură, În curând și el apare pe-orizontul aurit, Sorbind

Gerul aspru și sălbatic strânge-n brațe-i cu jelire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire; El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniștită, răcoroasă, Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă, Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de

Sania Zi cu soare, ger cu stele!...Hai, iubita, la primblare, Caii musca-a lor zabale, surugiul e calare; Saniuta, cuib de iarna, e cam stramta

Fluierul In poiana verde am gasit un fluier Si i-am zis în treacat: ,,O! Fluier perdut, Ai avut odata mult maestru suier Care uimea lumea,

Tara Din umbra deasa-a norului Intins pe tari straine Cu aripele dorului Voios revin la tine, O! cuib al fericirilor, O! tara

Romanta de toamna De-as fi-n a tineretii floare, Când toate zilele sunt bune, Pe când din inima cu soare In veci lumina nu apune, Multe-as

Pe cărarea înflorită, care duce la fântână, În ștergar și în catrintă, merge-o sprintenă română; Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un

Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpâiește. Și prin flacăra albastră vreascurilor de

De-aș trăi cât lumea-ntreagă, Gândul meu la tine, dragă, Vecinic, vecinic va zbura, Ș-orice e mai sfânt în mine, Dulce înger! pentru

Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalță pân\' la ceruri din a lumii

Sub acest măreț castan Noi jurăm toți în frăție Ca de azi să nu mai fie Nici valah, nici moldovan; Ci să fim numai români Într-un gând,

De-ar vrea bunul Dumnezeu Să-mi asculte dorul meu! De-aș avea un copilaș, Dragul mamei îngeraș! Cât e ziuă, cât e noapte, I-aș șopti cu blânde

Două suflete Două suflete amice de copile pământene Se-ntâlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene, Apoi stau într-o uimire, una alteia

Păstorul zise: \"Cinel-cinel, Copilei june de lângă el. Două steluțe cu raze line Lasat-au cerul plin de lumine Și pe-a ta frunte ele-au

Român verde ca stejarul, Râd de dușmani și de moarte! Să-mi trăiască armăsarul Și prin glonți să mă tot poarte! Sai, voinice, și

Fiind bolnav la Prinkipo Strein pe malul mării zac în singurătate, Pășesc pe-a morții cale. Ș-a zilei dulce raze îmi par întunecate Și mereu mă

Galben ca făclia de galbenă ceară Ce-aproape-i ardea, Pe-o scândură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea; Iar după el

I Românul nu piere. Din vârful Carpaților, Din desimea brazilor, Repezit-am ochii mei Ca doi vulturi sprintenei Pe cea vale adâncită Și cu

Tânăra creolă I În balconul de pe mare Rita, gingaș adormind, Printre gene-n depărtare Vede luna răsărind. Ochii galiș ea deschide Spre

Trei copile de-mpărat Stau într-un măreț palat, Înșirând la scumpe salbe De mărgăritare albe. Iar o pasăre măiastră Vine vesel pe fereastră Și,

Fratilor, nadejde buna ! fiti cu toti în veselie ! Cerul insusi ocroteste scumpa noastra romanie ! Azi e ziua de-nviere a romanului popor, Care