Salvatore Quasimodo›Poezii

Îți citesc dulci versuri dintr-un antic, și vorbele născute printre vii, corturile, pe malul fluviilor de pământuri din est, cât de lugubre

Piața Navona, în noapte, pe bănci ședeam întins, căutând liniște, și ochii mei cu drepte și volute de spirale uneau stelele,

Apă închisă, somn al mocirlelor paludice care macerezi veninuri în plăci largi, când albă când verde în răsfrângeri, ești aidoma

Derivă de lumină; fugitive vârtejuri, aeriene zone de sori, abisuri urcă: deschid brazda care-i a mea și m-adaug. Și dorm: de veacuri

Sus e un pin răsucit; stă și-ascultă cu atenție abisul cu tulpina ca o arbaletă. Refugiu de păsări nocturne, la ora cea mai înaltă

Nicicând nu te-nvinse noapte mai clară dacă te deschizi râsului și-ți pare că atingi o întreagă scară de astre care s-a mai

Azi, douăzeci și unu martie intră Berbecul în echinox și cu capul său bărbătesc bate în arbori și stânci iar tu, iubire, desprinzi la

Avară pedeapsă, întârzie darul tău în acest ceas al meu de suspinate abandonări. Un oboi înghețat silabisește iar bucurie frunzelor

Tăcerea aceasta nemișcată pe străzi, vântul leneș ce alunecă acum jos printre frunzele moarte sau urcă spre culorile firmelor

Pământul meu e pe fluvii strâns lângă mare, nici un alt loc nu are o voce atât de lentă unde picioarele mele rătăcesc printre

În sărăcia cărnii, iată-mă cum sunt, Părinte; pulbere de drum pe care vântul abia o suie spre iertare. Dar dacă nu știam cândva să-mi

Matriță seacă de iubire și de nou-născuți, gem alături de tine de ani lungi, pustiu. Dorm păduri de un verde senin, de vânt,

Depărtate păsări deschise în seară tremură pe fluviu. Și ploaia stăruie și șuierul plopilor iluminați de vânt. Ca orice lucru de demult

Tindari, blândă te știu printre largi coline suspendată pe apele dulcilor insule ale lui Dumnezeu, azi mă năpădești și te înclini

Nu te am decât pe tine inimă a rasei mele. Dragostea pentru tine mă întristează, pământ al meu, dacă miresme obscure pierde seara din

Izvor: lumină înălțându-se iar: frunze ard trandafirii. Zac pe fluvii pline unde sunt insule oglinzi de umbre și astre. Și mă ia cu

Primăvara înalță arbori și fluvii; vocea adâncă n-o aud, în tine pierdut, iubit-o. Fără memorie de moarte, în carne uniți, bubuitul

Din iazuri suie nori fericiți; se va termina și focul aerului din inima nemișcată. Scumpă tinerețe; e târziu. Dar pot iubi tot ce

Miros bun al cerului pe ierburi, ploaie de la-nceputul serii. Nudă voce, te ascult: și aceea care are primele dulci desfătări de

Cu capul înclinat mă privești; și haina ta e albă, și un sân se ivește abia din dantela desfăcută pe umărul stâng. Mă biruie lumina; ea

Fericită era azi-noapte vocea ta coborâtă asupră-mi pentru o nouă inocență în vreme ce îndur o naștere de mâhnite fericiri. Tremurai

Noapte, senine umbre, leagăn de aer, mă ajunge vântul când te străbat, cu el marea miros al pământului unde cântă la mal

Când au venit păsări să miște frunzele amarilor arbori din jurul casei mele, (erau oarbe zburătoare nocturne care forau cuiburi în

Mă recheamă câteodată glasul tău, și nu știu ce ape și ceruri în mine se trezesc: un năvod de soare deșirându-se pe zidurile tale