Salvatore Quasimodo›Poezii

S-a sfârșit noaptea iar luna se topește lent în senin, apune în canale. E-atât de viu septembrie în țara aceasta de câmpie, pajiștile

Nu voi ști nimic despre viața mea, obscur monoton sânge. Nu voi ști pe cine iubeam, pe cine iubesc, acum când strâns, redus la membrele

Sunt poate un copil ce se teme de morți, dar care cheamă moartea ca să-l dezlege de toate creaturile: copiii, copacul, gâzele; de orice

Înghețată mesageră a nopții, te-ai întors limpede la balcoanele caselor distruse, să luminezi mormintele neștiute, resturile părăsite

Și cum putem noi să cântăm cu piciorul străin pe inimă, printre morții abandonați în piețe pe iarba dură de gheață, în bocetul de miel

În copacii uciși urlă infernurile. Doarme vara în mierea virgină, gușterul în copilăria de monstru. Mirosul meu de om suie în văzduhul

Nici o desfătare nu mă împlinește, și-a fost de suferință deriva o zi după alta a timpului ce se reînnoiește prin răsuflarea de aspre

Stăruie acolo un vânt de care-mi amintesc aprins în coamele cailor pieziși gonind cât ține câmpia, un vânt ce pătează și roade gresia și

Arborii azurii unde mai dulce sunet migrează și se naște gust de ploi noi. De-o ramură frunzoasă, supusă lumina oscilează la nunta ei

Copaci de umbre, insule naufragiază în vaste acvarii, bolnavă noapte, pe pământul care se naște: un sunet de aripi de nor ce se

Ziceai: moarte tăcere singurătate; ca dragoste, viață. Cuvinte ale provizoriilor noastre imagini. Și vântul s-a înălțat ușor în fiecare

Ambiguu râs îți tăia gura spre a-mi da suferință deplină, un ecou de mature angoase reînverzea pentru a atinge carnea cu semne obscure de

Zi după zi: cuvinte blestemate și sângele și aurul. Vă recunosc, semeni ai mei, monștri ai pământului. Sub mușcătura voastră a căzut

Pe zidul stadionului, deja, prin crăpături și smocuri de ierburi agățătoare, șopârlele țâșnesc fulgerătoare; iar broasca revine prin

Și iată pe trunchi ies muguri: un verde mai nou ca iarba ce-ți odihnește inima: trunchiul părea mort, aplecat peste văgăună. Toate

Pierde-mă, Doamne, să n-aud cum mă despoaie tăcuții ani scufundați, ca să se schimbe chinul în mișcarea deschisă: curba joasă a trăirii

Acolo unde arborii fac și mai părăsită seara, cât de leneș a pierit ultimul tău pas, când abia se ivește floarea de tei și-n soarta

Seară: lumină îndurerată, leneșe clopote se scufundă. Nu-mi spune cuvinte: în mine tace iubire de sunete, și ora-i a mea ca pe

Ploaia a și venit printre noi, biciuie aerul tăcut. Rândunicile ating apele stinse lângă lacuri lombarde, zboară ca pescărușii să prindă

Se ghicea anotimpul ocult din neliniștea ploilor nocturne, din schimbarea în ceruri ale norilor, unduitoare leagăne ușoare;

De-ale păcătosului de mituri, amintește-Ți inocența, o Eternule; și de extazele, și de funestele stigmate. Are semnul Tău de bine și de

Coboară seara: ne lăsați iar dragi imagini ale pământului, arbori, animale, bieți oameni închiși în mantale de soldați, mame cu pântecul

Vom umbla de-a lungul unor case tăcute unde stau morții cu ochii deschiși și copii deja adulți în râsul ce-i întristează, și ramuri bat

Morții se maturizează, și inima mea cu ei. Îi e milă pământului de el însuși în ultima lui umoare. Se mișcă în geamurile urnei o