Adesea un râu iradiază astre solemne, stupi de sulf se leagănă deasupra capului meu. Timp de albine: iar mierea este în gâtul meu

O umbră se desprinde încet din tine făcând să pară moartă umbra mea deși mai oscilează în mișcare sau frânge proaspăta apă de azur lângă

Pierdută-i antica voce. Aud rezonanțe fugare, uitare de noapte deplină în apa-nstelată. Din focul ceresc naște insula lui Ulise. Fluvii

Floarea-soarelui se înclină spre vest și ziua deja cade în el ochiul în ruine și aerul vara se îngroașă și deja curbează frunzele si

O pace de ape vaste îmi trezește în inimă străvechi uragane, mic monstru tulburat. Ușoare sunt în bezna mea stelele căzute cu mine

Mi-e dor de mâinile tale albe în penumbra luminii: aveau o mireasmă de roze, de crânguri, de moarte. Iarnă străveche. Căutau păsărelele

Te găsesc în fericitele escale, în soarta noastră, acum exhumată aproape încălzită de o nouă bucurie, grația amară de a trăi fără

Dorință de mâinile tale limpezi în penumbra flăcării: miroseau a stejar pitic și a trandafiri; a moarte. Iarnă de demult. Păsările

Dă-mi ziua mea; ca să-mi caut încă un chip de ani întregi ațipit ca o adâncitură de ape să-l readucă în transparență, și eu să-mi plâng

Cu tine asemuiesc viața mea de om, briză marină ce tragi pietre și lumină și uiți cu noua undă pe cea căreia i-a și dat sunet mișcarea

Străpuns de albe și negre rădăcini a drojdie și a râme, pământul miroase tăiat de ape. Durere de lucruri ignorate se naște în mine:

Tu vii în glasul meu: și văd lumina liniștită cum coboară în umbra cu raze și făcându-ți nor de aștri în jurul capului. Iar eu suspendat

Răsună puternic chemarea pescarii ridică năvoadele vii în apusul în care glasul meu e pierdut peste mare Dar tu nu auzi Poate chem

Toamnă blândă, mă stăpânesc și mă înclin apelor tale până la a bea cerul, fugă suavă de arbori și de abisuri. Un aspru chin de a veni pe

Mă nasc naufragiat în lumina ta, seară de ape limpezi. De senine foi arde aerul consolat. Dezrădăcinat dintre cei vii, inimă

Nici crucea, nici copilăria, nici ciocanul Golgotei, nici angelica memorie n-ajung ca să zdrobești războiul. Soldații plâng noaptea

Tihnă dulce, nu dormi nicicând în mine, iar într-o zi te prefaci în limpede lumină în care lucrurile se mișcă între limite precise:

O rază egală mă închide într-un centru de beznă, și zadarnic aș evada. Uneori cântă acolo un copil ce nu-i al meu; scurt e spațiul și

Plânsul mamelor la Maraton și răcnetul mulțimii, nimeni nu le-auzi. Elada era liberă. E liberă Elada. Maratonul e o localitate de soldați și

Primăvara înalță arbori și fluvii sub a vântului intensă bătaie, se nasc făpturile lumii Din plante, pietre și ape pe șoldul tău

Mă afli pustiu, Doamne, în ziua ta, închis în orice lumină. De tine lipsit mă-nfricoșez, drum pierdut al iubirii, și nu mă alină

În leneșa mișcare a cerurilor se-arată anotimpul: nou în vânt, alunului ce limpezește etaje de umbră aeriene nori de umbre și nutreț:

Zadarnic mai cauți prin pulbere, biată mână, orașul a murit. A murit: s-a auzit ultimul vuiet în inima lui. Și privighetoarea a căzut de pe

Mi-a părut că glasuri se deschideau, că buze căutau ape, că mâini se ridicau spre ceruri. Ce mai ceruri! Mai albe decât morții care