Salvatore Quasimodo›Poezii

E come potevamo noi cantare con il piede straniero sopra il cuore, fra i morti abbandonati nelle piazze sull\'erba dura di ghiaccio, al

O altă oră cade: deschisă în stea o coajă de banană trăiește pe fluviu. Tunetul unui concasor care macină pietriș în cală, lângă barcazuri

L’intelligenza, la morte, il sogno negano la speranza. In questa notte a Brasov nei Carpazi, fra alberi non miei cerco nel tempo una donna

fiicei mele Insule unde am locuit verzi pe mări imobile. De alge arse, de fosile marine plajele unde aleargă în dragoste cai de lună și de

In alto c’è un pino distorto sta intento ed ascolta l’abisso col fusto piegato a balestra. Rifugio d’uccelli notturni, nell’ora più alta

Tu râzi că mă descărnez pe silabe și curbez ceruri și culmi, albastru gard viu în jurul meu, și foșnet de ulmi și voci de ape neliniștite; că

Aici departe de toți, soarele bate pe părul tău și-i reaprinde mierea, și pe noi vii ne-amintește din arbustul lui ultimul greier al verii, și

De mai multe nopți se-aude încă marea, ușoară, în sus și în jos, pe plajele netede. Ecou al unui glas închis în minte care urcă din timp; și

Luna roșie, vântul, culoarea ta de femeie din Nord, întinderea de zăpadă... Inima mea e-acum pe-aceste pajiști în aceste ape înnorate de

E poate un semn adevărat al vieții: copii în jurul meu dansează cu ușoare mișcări de cap un joc de cadențe și de glasuri de-a lungul

Fiecare stă singur pe inima pământului atins de o rază de soare: și deodată e seară.

<< „Mater dulcissima” – acum se lasă ceața, Naviglio bate-n neștire pe diguri, arborii se umplu de apă, ard de zăpadă: nu sunt trist în Nord: nu

Primavera solleva alberi e fiumi; la voce fonda non odo, in te perduto, amata. Senza memoria di morte, nella carne congiunti, il rombo

Sulle tue montagne, nella ruota di giovinezza, ho costruito una strada, in alto tra i castagni; gli sterratori sollevavano macigni e stanavano

O conchiglia marina, figlia della pietra e del mare biancheggiante, tu meravigli la mente dei fanciulli.

Un\'altra ora che cade: aperta a stella una buccia di banana vive sul fiume. Il rombo d\'un frantoio che macina pietrame sulla cala, presso

Sei ancora quello de la pietra e de la fionda, uomo del mio tempo. Eri nella carlinga, con le ali maligne, le meridiane di morte, - t’ ho visto -

Ed ecco sul tronco si rompono gemme: un verde più nuovo dell\'erba che il cuore riposa: il tronco pareva già morto, piegato sul botro. e tutto

La luna rossa, il vento, il tuo colore di donna del Nord, la distesa di neve... Il mio cuore è ormai su queste praterie, in queste acque

Più i giorni s\'allontanano dispersi e più ritornano nel cuore dei poeti. Là i campi di Polonia, la piana dì Kutno con le colline di cadaveri che

Impercettibile il tempo Nel giardino si fa rossa l’arancia, impercettibile il tempo danza sulla sua scorza, la ruota del mulino si

Dicevi:morte, silenzio, solitudine; come amore, vita. Parole delle nostre provvisorie immagini. E il vento s\'è levato leggero ogni mattina e il

Il girasole piega a occidente e già precipita il giorno nel suo occhio in rovina e l\'aria dell\'estate s\'addensa e già curva le foglie e il

“Mater dulcissima”, ora scendono le nebbie, il Naviglio urta confusamente sulle dighe, gli alberi si gonfiano d’acqua, bruciano di neve; non sono