Nina Cassian›Poezii

Într-o împărăție cam ploioasă, trăiau un împărat și-o împărăteasă ce-aveau, cum se cuvine, și un prinț, singur la părinți. Prințul era de șase

Ma bucur sa-mi umplu parul cu voi, frunze de toamna, sa fug prin padurea nebuna, cazand si razand, si sa-mi zgarii obrazul, in scoicile voastre

Toți copiii din cămin La un loc s-au adunat. De semințe pumnu-i plin; Azi e zi de-nsămânțat. În pământ scobim culcușul- Cald semințelor să

Oana a primit o carte; Pozele-s frumoase foarte. Uite-un țurțur, o albină, O broscuță, o tulpină, Uite-un munte, uite-un pom, O căsuță și un

Pui cu puf de aur moale, Șapte sunt, prin curte. Umblă-n piciorușe goale, Sprintene și scurte. Piuie de viață nouă Cu un glas ca ața: “Am

-Sunt călătorul ciudat, fără chip, pe câmpiile zării. În părul meu, păsări solemne se zbat. Sunt marele dușman al nemișcării. -Vântule, nu

\"E la fel ca atunci. Ca la optsprezece. Aceeasi apa, aceeasi lacomie de trandafir, aceeasi aplecare a trupului si spaima de sarut, si a te trezi

Ce vis, Doamne, ce vis mi-a fost dat, mi-a fost scris: tu si cu mine, mai patimasi ca nicicand iubindu-ne ca prima pereche de pe pamant si eram

Dintr-un picur, doi și trei, Streașina a prins polei. Þurțuri lunguieți, de gheață, Strălucesc de dimineață. Oana stă privind afară Soarele de

Iarna. Fulgii podidesc Cerul, ca niște noițe. Stâlpii-n drum se-mpodobesc, Toți, cu albe căciulițe. Grâul ca să nu se strice Sub a gerului

Pot să fiu singură. Știu să fiu singură. E un acord tacit între creioanele mele și copacii de-afară, între ploaie, și părul meu

Chiar de voi fi îngropată într-o străină țărână, tot învia-voi odată în limba română.

Păpădie, Străvezie, Fruct ușor, Tremurător, Când suflăm, sar în văzduh Umbreluțele de puf Și-ți rămâne lujerul Neted, gol, ca fluierul.

Vizitatorii mei sunt: un domn întrerupt la mijloc, o doamnă continuă și fiica lor de tablă, un profesor care predă brânză, un asasin răcit, o

Îmi trebuie un loc foarte, foarte ascuns. Durerea nu se poartă la frunte, la revere. Poate-o grădină strâmtă cât două echere, C-un lăutar lemnos,

Fiecare anotimp ne desparte pe unul de celalalt si ne-apropie de moarte. Vezi-le cum trec si se scutura, vezi-le, florile, spicele, frunzele,

Cand ti-ai inchipuit pentru prima oara o falanga a degetului tau asa cum va arata dupa o suta de ani sub tarana oricat de usoara - te-ai

Nu era lună-n noaptea ceea... Nici o sclipire...nici un foșnet...nici măcar-suflare umedă- mareea... Noi singuri stam pe țărm, între

- Frunze de toamnă, frunze nătânge, Miezuri de piersică, pline de sânge, Cum v-ați rănit atât de cumplit? - N-am bănuit, n-am bănuit Că soarele

Ce zgomot făceau pasărea și ploaia! În geam, în mîini, cerul mare spărgea! Am supt covorul, rufele și ce mai rămînea - Noi amîndoi umpleam toată

Eu am știut că timpul o să treacă. Eu am știut. Februarie e cel mai scurt și-mi rămâne plânsul afară din teacă. Tare curge, curge... Faima mea

Voi scoate o antologie a mișcărilor mâinii (Mâna ta e rece ca o furculiță). Strânge cu fărașul tot ce mai rămâne: Ochiul tău de baltă, gura ta

Groaza cu ochii de apă S-a deghizat într-o fată Cine o vede o dată De sărutare nu scapă Muma cu șapte feciori Nu-i lasă seara pe drum Groaza

Noaptea nu a fost de vină S-a-ntâmplat că s-a-ntâmplat Fire oarbe de lumină Au suit încălecat. Lucii plase sanguine Desenând