Nicolae Labiș›Poezii

Pasărea cu clonț de rubin S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit, Pasărea cu clonț de rubin, Iar mâine Puii

Privesc grăbiții nouri ce-alunecă pe zări, Topindu-se departe și revenind întruna. Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări, Ei, frații cu

Nicicând durerea-n timp nu se îngroapă. La Mărășești, sub ploaia ca un plâns, În șanțul plin cu sânge și cu apă, Bunicul meu privirile și-a

Meșter valah, azi nume de fântână, Crescut din lutul ce l-ai plămădit În sprintenă zidire cu trei turle Și ce dantelată de granit, Din cântece

În ograda grădiniței Părăsit de astă toamnă, Sub zapadă și sub ploi, Stratul florilor ne-ndeamnă. “Avem sape mici și greble, Hai să semănăm și

Am obosit de vin, de stele Am obosit de gândurile mele, Am obosit de ochii care mă răsfrâng Neculegându-mi chipul din adânc. Am obosit râzând, am

Poate-am visat ceva rău și-am uitat, Poate-i doar pentru că vișinii s-au înflorat, Poate-i doar vântul ce limpede sună, Ori pentru că au mușcat

Am lunecat. M-am poticnit, strivind Sub tălpi o floare ori o cochilie, Ori poate mi-am strivit fără să simt Inima mea, în piept ascunsă,

Iata din nou gara, vagonul, patul cald, Sirenele, la geam luminile, o scara de matasa, Duduie sinele, in apele lumii ma scald- Bucurestiul e-n

Am uitat să fiu deștept Pentru-o zi ori pentru-o viață Cât înmărmurit aștept, Albe, brațele-ți de gheață. Nu mai cuget, cred, mereu: Strâns în

Omul Comun I. Dilema 1. O viziune a omului comun Aievea nu și nici cu-nchipuirea Eu munții nu-i mai simt cum îi simțeam În vremea unor

Fulgi uriași deasupra țării cad, Pe bărăgane vânturile țipă, Somn neclintit de iarbă și de brad Învăluiește munții sub aripă. Cu clinchete

Atunci, trecând șuierător prin vid, Din zbor se închega un bloc lichid, Se rotunjea în goana-i purpurie Și-și alegea o cale pe vecie. Pe el

Cu ea și mâine-oi hoinări sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminți... Dar mă mai mulțumesc și astăzi oare Doar sărutări și-mbrățișări

Melodiile, cupele pline, Orele zilei, ritmate-n poeme M-au gonit și pe mine Pentru o vreme. Am găsit moara deschisă în sat, Adică la marginea

1 Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare... De colburi nins, cu vânturi și ploi amestecat, În

Sunt douăzeci de ani și încă unul... N-aș vrea nici unul să i-l dau minciunii. Să zboare toți spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în

În blana-i năpârlită au năpădit scaieții, Alunecă prin ramuri bătrân și mohorât. Își omora el prada nu pentru hrana vieții, Ci numai pentru

- Pentru ce-ai rămas, iubire! - Rădăcină-a unei flori Ce s-a destrămat subțire În petale și vapori Ca să zboare mai ușoară, Să renvie-a doua

Fulgi uriași deasupra țării cad, Pe bărăgane vânturile țipă, Somn neclintit de iarbă și de brad Învăluiește munții sub aripă. Cu clinchete

Uită-te , încă e rouă Și toamna începe să-și țeasă Foile galbene–n suflete Pale neliniști în pomi de mătasă. Și uită-te noaptea e

Pentru ce-am plecat, Unde mă îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacără Mă cheamă acolo Sub straturi de nea Și vreau să

Eu sunt spiritul adâncurilor Trăiesc în altă lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinți sunt

Am iubit de când mă știu Cerul verii, străveziu, Despletitele răchite, Curcubeiele pe stânci Ori pădurile adânci Sub ger alb încremenite. Mi-a