Rîsul
de Nicolae Labiș(2005)
1 min lectură
Mediu
În blana-i năpârlită au năpădit scaieții,
Alunecă prin ramuri bătrân și mohorât.
Își omora el prada nu pentru hrana vieții,
Ci numai pentru sânge-a omorât.
Un pui de cerb se-azvârle prin ierbile-n cascade
Și se oprește-o clipă, sfios, ca un surâs...
Cu coada șfichiuindu-și pântecul supt, ce cade,
Îi sare-n ceafă ucigașul rîs.
Se tulbură privirea de cer senin umplută,
Cornițele firave se poticnesc în lut.
Iar rîsu-și scoate limba din gura-i desfăcută
Și-i pare că e iarăși ca-n trecut.
Și sângele ce-n blana pufoasă se prelinge
Îl reîntinerește o clipă, nefiresc.
Dar limba ostenită azi nu-l mai poate linge,
Și vechii colți, slăbiți, îi clănțănesc...
Din ce în ce mai slabă și inima îi sună
Și fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-nghețat,
Că-n ultima lui pradă, de astăzi, se răzbună
Tot sângele pe care l-a vărsat.