Uciderea spaimei
de Nicolae Labiș(2021)
2 min lectură
Mediu
Ne-am temut de furtună precum se tem râşii,
Când puşca aud bubuind,
Râşii ce nu-nţeleg tunetul puştii,
Dar tremurând, îl presimt.
De foc ne-am temut precum lupii la pradă,
Flămânzi, biciuindu-şi cu cozile pântecele,
Clănţănind către rugul înalt de la stână:
Nu îndrăznesc să-i privească văpaia ca sângele.
Ne-am temut de întinderea mării şi-a cerului,
Cu tigrii privindu-se în ape uimiţi
Se tem de duşmanul ce-n undă rânjeşte
Cu colţi ascuţiţi.
Ne-am temut de gândirile noastre-ndrăzneţe
Precum de cometele roşii se tem
Triburi sălbatice, roabe pădurilor,
Crezând în strigoi şi-n blestem.
Şi voi v-aţi temut de acestea, de toate,
Dar de noi mai ales v-aţi temut, v-aţi temut,
De noi, sclavii voştri, ce spaima aveau să-şi ucidă,
Îngropând-o-n trecut.
Dar noi coborâm din sămânţa acelor
Ce din brazii trăzniţi au bulgării roşii în mâini
Şi-nfrângându-şi durerea arsurii supuseră lupii,
Preschimbându-i în câni.
Am îndrăznit spre furtuni: ne-au crescut
Aripi cu care de luturi ne-am rupt
Furtuni străbătând şi genuni.
Gândurile noastre izbiră-n minuni,
Dezghiocând, pipăind înţelesuri ce fug.
Ne-aţi ars pentru-aceasta pe rug
Nu voi ne-aţi ucis în văpaie, ci noi
Ucideam spaima noastră de noi şi de voi!
Întregi, neatinşi, ne-au dat jos de pe ruguri –
Luminoşi, luminam înţelesuri şi lucruri.
Întinderea mării şi-a cerului
Ne-a arătat ca oglinzile vii din poveşti
Îndrăzneala, puterea şi farmecul
Sufletelor noastre omeneşti.
Ştiaţi voi de ce v-aţi temut de acestea,
Dar de noi mai ales v-aţi temut, v-aţi temut,
De noi, sclavii voştri, ce spaima aveau să-şi ucidă,
Îngropând-o-n trecut.