Adina Speranta

am ajuns atât de departe încât privind în urmă nu se mai zărește nimic mă pregătesc de moarte golul din jurul meu m-a înghițit de mult a mestecat meticulos fiecare os tendon fibră trupul mi-a

dedicată lui C.D un copil cu părul creț râde de mine privește către haina ruptă la poarta ironiei pălăria am uitat-o pe sperietoarea de stele care păzește un câmp gol copilul râde buclele

ar fi fost de neînțeles acceptul unui greiere la continua corvoadă impusă de toamna cu zăbrele ruginii dacă saltul verii are ceva mirific toamna este misticul necesar ce altceva ar fi un

cântam la două mâini o sonată de Beethoven pe zidul din fața noastră se deschidea o scară flexibilă a unui tempo pierdut armonia emoțională fluctua notele pe portativul speriat de tot ce e

intri la un moment dat într-o stare firească de indiferență față de agitația particulelor umane din aerul care te sufocă te întrebi de ce mai lupți să respiri de ce ai studiat cosmogonii dacă nu

într-o zi însorită am desenat un om pe asfalt și lângă el un câine fără zgardă lătratul lui abia se auzea prin zgomotul infernal și scrâșnetul de roți alături o maternitate de frunze uscate

nu mai știa când și cum se întâmplase dar cu siguranță fusese în locul cel mai îndepărtat din lume acolo unde totul se scrie cu pana începutului unde într-un dulap vechi așteaptă o păpușă de

prima mea carte am să v-o arunc în față s-o călcați în picioare fără ca înainte s-o fi citit în ea o să urle un lup cu vocea mamei de altădată când își alăpta pruncul care azi a uitat-o în

nu sunt decât un om ce stivuiește visuri în pliurile colorate ale gândului cutremurat de nebunia lumii pe câmpii uitate prăfuite rătăcesc printre flori eviscerate de culoare și parfum smulg