Mihai Eminescu›Poezii

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci gheața se-ntinde Asemeni oglinzilor Și tremură brazii Mișcând rămurelele, Căci noaptea de

De vrei ca toată lumea nebună să o faci, În catifea, copilă, în negru să te-mbraci – Ca marmura de albă cu fața ta răsari, În bolțile sub

Amor? O, ce amară fericire, Cât dulce chin e în acest cuvânt! Un zâmbet e în zile de mâhnire, Un soare e la \'ntunecos avânt. Ș\'atunci

Părea că printre nouri s\'a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopții moartă. — O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și

Cu gândiri și cu imagini Înegrit-am multe pagini Ș-ale cărții, s-ale vieții, Chiar din zorii tinereții. Nu urmați gândirei mele: Căci noianu-i

Pierdut în suferința nimicniciei mele, Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos, M\'am închinat ca magul la soare și la stele Să \'ngădue

  Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al mortii rece spirit se strecura-n tacere; Un singur glas îngâna cuvintele de miere, Inchise

Oricâte stele ard în înălțime, Oricâte unde-aruncă-n față-i marea, Cu-a lor lumină și cu scânteiarea Ce-or fi-nsemnând, ce vor – nu știe

Tu nu ești frumoasă Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceață peste

Strecor degetele melle printre buclele\'ți de aur Raze cari cad în valuri pe un sân ce n\'am văzut Căci corsetul ce le-ascunde e o

Le lac bleu des bois énormes En nuphars jaunes abonde. Il ébranle une barque Au frisson des blanches rondes. Moi, je passe le long des

Illustration personnelle: Maria Magdalena Zahner (Mag) Au long des peupliers en vain Je suis souvent passé, Me connaissaient tous les voisins - Mais

\"Te voilà encore tout flamme, Haut perché dans ton ciel gri ! Pour un peu et tu m\'oublies, Source douce de mon âme ! Des ruisseaux dans le

Temps qui fuit, temps qui s\'amène, Toutes sont vieilles, nouvelles sont toutes; Mal ou Bien, quelle est leur veine T\'interroge, calcule le

«0 reste, reste pres de moi Puisque je t\'aime tellement ! Moi seule je sais ecouter Tes nostalgies, desirs ardents; Dans l\'obscurite de mes

Les rideaux cachent la fenêtre Les flammes tremblent au foyer Devant ma table de sapin, Je replonge dans mes pensées. En volées traversent

Tu es si frêle que tu ressembles A la fleur blanche du cerisier. Ange ressortant parmi les hommes, Sur mon chemin tu apparais. A peine le

Si les rameaux à ma croisée Frappent et frissonnent les trembles, C\'est que tu sois dans ma pensée Et t\'approcher me sembles. Si les

Dehors c\'est bien l\'automne aux feuilles dissipées, Le vent jette aux carreaux lourdes gouttes rebelles; Des lettres tu relis, qu\'a rongées le

Viens dans le bois, à la source Frissonnant sur le gravier, Où les tendres herbes se cachent Sous les branches sur elles ployées, Vers mes bras

Coulèrent les années et d\'autres passeront Depuis l\'heure sacrée quand on s\'est rencontré, Mais je pense toujours à notre amour

Lorsque même la voix de mes pensées se tait, M\'enveloppe le chant d\'un doux recueillement -- Cependant je t\'appelle et crois que tu

Brumes blanches, scintillantes, Sourdent de la lune qui Très soigneusement les pose Sur les eaux, sur les prairies. Les fleurs toutes s\'y

Les fois où, mon aimée, à nous deux je repense Un océan de glace devant mes yeux s\'avance Et sur la voûte blanchâtre, aucune étoile, aucune. Au