Mihai Eminescu›Poezii

Poetul Tu ești o undă, eu sânt o zare, Eu sânt un țărmur, tu ești o mare, Tu ești o noapte, eu sânt o stea - Iubita mea. Iubita Tu ești

Mijește orizontul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească Eterna-i neodihnă cu

Tresărind scânteie lacul Și se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Și ascult de la răcoare Pitpalacul. Din

Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar

I O candelă subțire sub bolta cea înaltă Lumină peste regii cei dacici laolaltă, Cari tăiați în marmur cu steme și hlamide Se înșirau în

Aș vrea să am pământul și marea-n jumătate, De mine să asculte corăbii și armate, De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face, Să-și miște

Cum trece-n lume toată slava Ca și un vis, ca spuma undei! Sus, în cetate la Suceava, Eu zic: Sic transit gloria mundi! Pe ziduri negre bate

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori,

Rasai asupra mea, lumina lina, Ca-n visul meu ceresc d-odinioara; O, maica sfânta, pururea fecioara, In noaptea gândurilor mele vina.

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într-un ceas gândești la

N-oi uita vreodată dulce Bucovină, Geniu-ți romantic munții de lumină, Văile în flori, Râuri resăltînde printre stânce nalte, Apele lucide-n

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă, La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea

S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind

De-oi adormi curând, În noaptea uitării, Să mă duceți tăcând La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Făclie și flamuri, Ci-mi împletiți

Când însuși glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii - Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei

Iar când voi fi pământ, În liniștea serii, Săpați-mi un mormânt La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Podoabe și flamuri, Ci-mi împletiți

Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău și alintat, Cu copii se hârjonește, Iar la dame doarme-n pat. De lumină ca tâlharii Se ferește

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele

Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci și eu să-mi știu osînda… să te iubesc în veci, în veci dup\'a ta umbră eu brațele să\'ntind, de-a

Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec și mor Ca și miile de unde, Ca un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit. Numai

Te duci și ani de suferință N-or să te vază ochi-mi triști, Înamorați de-a ta ființă, De cum zâmbești, de cum te miști. Și nu e blând ca o

Oh, ideal lost in night-mists of a vanished universe: People who would think in legends - all a world who spoke in verse; I can see and think and

There was, as in the fairy tales, As ne\'er in the time\'s raid, There was, of famous royal blood A most beautiful maid. She was her parents\'