Mihai Eminescu›Poezii

STRIGOII I . . . că trece aceasta ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit, ca iarba s\'au tăiat, cu pânză se înfășură, cu

Fiică gingașă de rege, cînd în haina ta bogată Treci în faeton de gală și te mlădii zîmbitoare, Cum din frunzele-nfoiate rîde proaspătă o

Δημοκρατία… monstrule vorbàreț, Cu mii de limbi d-invidie mișcate, Nebunii las’ în gura ta să cate Și să te poarte cel meșteșugàreț. Căci

De la Nistru pân’ la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin și pân’ la mare Vin Muscalii de-a

De ce cu ochii-ncremeniți sub bolte De marmur – tu-l privești cu spaimă crudă ? Pîndești ca leii, fruntea ta asudă Și pumnu-ți vra mînia-i

O, adevăr sublime – o, tinichea și paie ! O, poezie mîndră – o, buiguit nerod ! Istorie spirată – minciună și bătaie, Amor ceresc și dulce –

Pe gînduri ziua, noaptea în veghiere, Astfel viața tot în chinuri trece – Va vrea natura oare să se plece La ruga mea – să-mi deie ce i-oi

Oștirile-i alungă în spaimă înghețată, Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian, Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Gemândul uragan. De ce nu

Un câne-i omenirea, cu o căldare veche De coada lui legată... și nu-ntrebați de ce? Noaptea ca și poeții îți urlă în ureche, Ca un ostaș de gardă

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul

În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți; Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aș risipi o viață de

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheață mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea

Din munți bătrîni și din păduri mărețe Se nasc izvoare, ropotind se plimbă, Deprind pe rînd oceanica lor limbă Și sunt în codri pustnici

Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc de-odinioară ; O, maică sfîntă, pururea fecioară, În noaptea gîndurilor mele

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul

Vezi, rândunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așează bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? O, vino iar în al meu

De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăcé, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un \"nu știu cum\" ș-un \"nu știu ce\". M-a

S-a stins faima falnicei Venetii, N-auzi cintari, nu vezi lumini de baluri ; Pe scari de marmura, prin vechi portaluri, Patrunde luna, inalbind

Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund in ramurele- Noapte bună! Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai, Căci

The country of life is only the present We live only in this very moment, Here we truly are. – The past And the future are only thoughts. You

That I’m doomed to die I believed it never; Always young and clad in my mantle wandered, Dreaming eyes uplifted for ever fixed on

Hardly had I thought I should learn to perish; Ever young, enwrapped in my robe I wandered, Raising dreamy eyes to the star styled

Look, that star that\'s shining up there, so far away; Her light has traveled eons to meet our eye today. Perhaps she even perished a long,