Marin Sorescu›Poezii

Arăt atât de îngrozitor Încât pierd mult timp Consolându-i pe cei Care vin să mă vadă. Þipă, își pun mâinile la ochi, Blestemă. \"De ce

Acesta e deci CEASUL Nu știu ce să Fac mai întâi Ce atitudine să iau. La naștere cică am Þipat ca un disperat Trei zile. Dacă n-ar fi

Mă scol din pat cu un mare efort de voință E un act de eroism Să mă bărbieresc, Mai ales că bărbieresc un străin. Care se holbează la mine

În ocean, ca-n fund de rai, Peștii respirau prin pai. Luna raze le dă, paie, Și le taie mici, la droaie. - Stați ca gușterii în drum, C-un

Un sentiment plenar Din ce în ce mai rar: Când ies doar pe balcon Și cred că-s avion. Și zbor cu glastre-n brață Prin liniștea măreață. Și-o

Ne spălăm cu clăbucul tău, soare, Săpunul nostru fundamental, Pus la îndemână Pe polița cerului. Întindem mereu brațele spre tine Și ne frecăm

Cimitirul era bun Dar, din păcate, n-avea maseur. De fapt avea unul slab și orb Care dibuind Te masa mai mult pe cruce, pe mușchi, Ceva cu efect

Atât de tare îi bătea inima, Încât Acolo unde era el Soarele mai vedea un om Cu câțiva pași mai înainte Și altul în urmă, Și altul în

Un om căzând într-o frunză Ca într-o gură de sac - Toamna, ca o răsturnare de rânză, Se prăvălea din copac - Prea multă tristețe oarecum

Nenorocitul de mine Am călcat în Valea Plângerii - Ai călcat cu dreptul sau cu stângul? - Cu stângul. - E rău. - Și dacă aș fi călcat cu

Bătrânii își fac vânt Cu evantaiul de riduri Din colțul ochilor. Dar evantaiul a crescut prea mare Și răcoarea lui ne îngheață Obrazul. Simți

Tot plâng o lacrimă Care nu vrea să pice, Oricâtă opintire. Mă doare Ca o naștere de țurțur. Pământul se răcește Pe pleoapa mea, Crește

Instalație cu fier de călcat Este poezia. Rima, Netezește albitura, mergând apăsat Aproape perfectă e crima De a te strecura printre zări

Ce frumoasă ești azi, Soră cucută, Ce-mi crești atât de firesc Sub fereastră. În mlădierea taliei tale, Toate vechile buruieni de

un orb vedea în viitor și-n viitor vedea un chior, și chioru-n viitorul lui vedea un surdo-mut, beat cui, care și el proorocea: vă

se ia măsura de destin pentru copii, pentru nepoți. cămăși nu vor mai fi, de in, ci de nuiele șipci ori roți. sunt înfierați câte puțin de pe

Tramvaiul trece prin fața spitalului, Iar în fața camerei mele Se schimbă macazul. M-am obișnuit cu acest zgomot feroviar, Dar uneori,

Poeziile din vis Le-am compus, dar nu le-am scris. M-am trezit, și-așa, nescrise, S-au topit, cu tot, cu vise. Și mă frec la ochi: Sânt

Fiecare, călător, în tramvai, Seamănă leit cu cel care a stat înaintea lui Pe locul acela. Fie că viteza e prea mare, Fie că e pământul prea

Lângă cruce Era pusă și o Cutie de scrisori - Încă mai primea Corespondență. O citea, după miezul nopții, Când ieșea să-și mai Desmorțească

Au început să mișune, poznașe, Pentru șoferi grăbiți, mineri sau clerici, Indicatoare noi, în vechi orașe: \"Atenție sporită! Trec

Îmi pun în cap cenușă Și mă consider ușă. Și toți îmi spun făraș, La dracu duce-i-aș. Sînt ușă ne-ndoios, Cu prag de sus, de jos, Și când

La fața locului vin japonezi. Măsoară, dau din cap și se răstesc. Îngrijorați că solul românesc E în pericol chiar să nu-l mai vezi. Se face

Acesta e deci CEASUL Nu știu ce să Fac mai întâi Ce atitudine să iau. La naștere cică am Þipat ca un disperat Trei zile. Dacă n-ar fi