Lucian Blaga›Poezii

Când izgonit din cuibul veșniciei întâiul om trecea uimit și-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea, norii - și

Către cititori Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădină cu stupi. Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă și așteptați să

Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de

Copilul râde: \"Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!\" Tânărul cântă: \"Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!\" Bătrânul tace: \"Iubirea și

O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniță - încătușat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau

Noapte întreagă. Dănțuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure și-n peșteri potecile, gornicul nu mai vorbește. Buhe șure s-așază ca urne pe

Eu nu ma caiesc, c-am adunat in suflet si noroi- dar ma gandesc la tine, Cu gheare de lumina o dimineata-ti va ucide-odata visul, ca sufletul

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu. Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. Tăcere apăsătoare

În vîntul de nimeni stîrnit hieratic Orionul te binecuvîntă, lăcrimîndu-și deasupra ta geometria înaltă și sfîntă. Ai trăit cîndva în funduri

Umblăm pe câmp fără popas sub zodii prin târziul ceas. Hotare, veac, tărâm s-au șters. Mai suntem noi și-un univers. Pierdem în noapte, rând pe

Iubind –ne-ncredințăm că suntem. Când iubim, oricât de-adâncă noapte-ar fi, suntem în zi, suntem în tine, Elohim. Sub luminile de aur ale

Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume și-s pagân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs

Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopții ține parcă-n mâini pământul si suflă peste el scântei ca peste-o iască năpraznic să-l

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsună de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a întâmplat că-i mai șopti apoi și

Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa zăpada făpturii ține loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare în muta, seculara căutare de

A cunoaște. A iubi. Înc-o dată, iar și iară, A cunoaște-nseamnă iarnă, A iubi e primăvară. A iubi – aceasta vine tare de departe-n mine. A

Tinere care mergi prin iarba schitului meu, mai este mult pân-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu șerpii striviți în zori de

Dac-am trăi-n aceeași casă, în chilii vecine, și n-ai mai trece pe la mine, nu aș putea să fac vreodată saltul în consolare. Și aș crede că

Cinci semne de exclamație-n șir pentru strigătul inimii puse, crescură în curtea ta plopii. Vârful lor astăzi ce sus e! Caut în van să

De când viața mea te știe, o suferință port mereu: Frumusețea ta-i o poezie pe care n-am făcut-o eu.

Nu-mi presimți tu nebunia când auzi cum murmură viața-n mine ca un izvor năvalnic într-o peșteră răsunătoare? Nu-mi presimți văpaia când în

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot și-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de liniște îmi curg prin vine,

Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate fac scoarță în jurul unui launtric suspin. Pe toate potecile zilei cu surâs tomnatic Cristoși înalți pe

Înțelepciunea unui mag mi-a povestit odată de-un val prin care nu putem străbate cu privirea, păienjeniș ce-ascunde pretutindeni firea, de nu