Johann Wolfgang Goethe›Poezii

Iar s-a dus în târg batrânul Maistru vraci, și-s eu stapânul! Hai, că pun eu azi la cale Toate duhurile sale! Știu pe dinafară Farmecele

De-abia ieri fu creștetul tău castaniu ca bucla iubitei A cărei gingașă făptură din depărtare mă cheamă; De timpuriu îți înseamnă fruntea sur

Mai departe? Iar schimbi locul Când ce-i bun e-n jurul tău? Cată doar să prinzi norocul Că-i în preajma ta, mereu. Traducere

Strune dezmiardă Apollo, dar și arc ucigaș el întinde: Precum pe păstori el încântă, pe Python îl culcă-n țărână. Strașnic ați construit!

Natura, arta par să se dezbine, Dar se-ntâlnesc când nici nu-ți dă prin minte. Pieri și-n mine sila dinainte Și amândouă mă atrag spre

Umblam prin codru, Hoinar umblam, Ceva să caut Nici gând n-aveam. Zării în umbră O floricea. Ca steaua-n

Slobod pe gheață să luneci Unde nu vezi făgașul deschis De cei mai cutezători, Taie-ți tu singur făgaș. Liniște, inima mea! Chiar de

Nu prea tac cu drag poeții Să se-arate vor băieții; Slavă, hulă, să tot ai! Nu-i de spovedanii proza Dar ne-mpărtășim „sub rosa” Pe al

Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu; Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra; Dogele ce se gândește, nu știu; celălalt

Brazda subțire-nvelește, ușor, sămânța de aur. Omule, alta-n adâncuri oasele tale acoperă Ară și seamănă vesel! Aici, hrană vie-ncolțește Și

Pe Amor nu îl trezi! Mai doarme gingașul băiat; Du-te, vezi-ți de treabă, după a zilei poruncă! Astfel mama-nțelept folosește

Ce ușor mi-e azi pe suflet, Ce voios și luminos Tânăr când eram și-n clocot, Ce sălbatic și cețos. Dar m-ating răutăcioșii Ani și –

Cred când îmi spui că nu plăceai lumii, iubito, În copilăria-ți, și mamei urâtă-i erai, Până când mare-ai crescut, pârguindu-te-n taină; Da,

Ce dumnezeiască grădină din gol și pustie răsare, Crește, e vie și-n fața-mi străluce-n lumină... Asemeni creatorului sunteți, voi, zei ai

Alexandru, și Cezar, și Enric, și Friedrich slăviții, Știu că mi-ar da bucuros jumătate din slavă, Numai o noapte de-ar fi să le las culcușul

Asta-i Italia pe care-am lăsat-o. Prafu-i la fel, Străinul la fel pungășit e, orișice-ar face. Cinstea germană zadarnic o cauți în toate

Gondola aceasta c-un leagăn lin clătinat o asemui, Iar umbrarul deasupra pare-un sicriu uriaș. Tocmai așa, clătinați, noi plutim între

Ci curgeți cânturi mult iubite Spre marea veșnicei uitări, Nici de flăcăi nu fiți șoptite Și nici de fete-n fragezi zori. Pe draga-mi o

E trufie-a stihui, Nu mă mai mustrați! Slobozi fiți, aprinși, zglobii, Mie-mi semănați! Ceas de ceas dac-aș sorbi Din amarnic chin, Ca

În ochii mei, privirea ta cea plină, Sărutul gurii tale pe-a mea gură, Cui astfel de momente date-i fură Ce altceva pe el îl mai

Dintre elemente, praful L-ai știut dibaci supune, Hafiz, când în cinstea dragei Cânt gingaș ai prins a spune. Praful de pe pragul

Grea tăcere peste apă, Zace valul neclintit. Îngrijorat pescarul cată Spre noianul liniștit. Jur în jur, ce zăbușeală, O tăcere de

Mai gras înverzește frunzar Al viței de vie, Sus, pe fereastră-mi! Mai plin izbucniți Gemene boabe, și-n pârg Iute, mai iute

Piroteala și somnul, doi frați, în a zeilor slujbă, De Prometeu fură duși, neamului său, mângâiere; Zeilor însă, ușure – greu de-ndurat