George Gordon Noel Byron›Poezii

Pe amatori, spre-a nu-i lovi năpasta, I-aș sfătui, nainte de-a pleca, Să-și roage bucătarul sau nevasta Să ia din Strand, dar nu doar o

Iubirea-ntreagă, nu cea ideală, Splendoare-nchipuită, – ce-i un nume Frumos, și-atât. – Un lucru ce nu-nșală, Vrăjit și viu ca și

De-ai fi de rit roman, se înțelege Că te-ai purta la Roma – cum s-a spus – Ca un roman să fii la post supus. Ca protestant sau bolnav ți-ai

Spun bun-rămas mâncării pipărate Și cărnii fripte, căci intrând în post, Vreo patruzeci de zile încheiate, Se vor hrăni cu pește vechi și

I Ni-i viața dublă: somnul își are lumea lui – Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greșit Viață și moarte. Somnul își are lumea

În Desdemona, Shakespeare ne-ar arăta Păcatele femeii. E ușor, Verona sau Veneția să-ți dea O probă astăzi. Soț bănuitor, Să-și gâtuie

Căci dacă sunt geloși și ei vreodată, Nu-s crunți precum Othello, negru drac, Ce-a sugrumat femeia vinovată În patu-I moale. Fiii ăstui

Venețienele spuneam că par O cadră de Giorgione. Și chiar sunt Așa, plecate peste pălimar (Sporește-al frumuseții dalb veșmânt Când e abia

Ochiadele se schimbă în suspin, Suspinu-n dor și doru-n vorbe vii, Iar vorbele-n răvaș ce zboară lin Pe-aripile Mercurilor zglobii, Dibaci

Văzuta-i o gondola? Nu? Atunci Să ți-o descriu amănunțit: e-o barcă Obișnuită-aici, cu linii lungi, Ușoară dar solidă, și-o

E Carnavalu-această sărbătoare. Adică: – ”adio carne”; nimerit Pe cât socot, căci ei în postul mare Înfulecă doar pește învechit. De ce-n

Însă, din toate, știți, oare, –n ce loc Era mai mult zarvă-n carnaval, Cântări mai multe, serenade, joc, Mistere, haz și-atâtea măști la bal Că

E o himeră-a tinereții, când Pe orice chip noi ochii ațintim, – O vrajă, vai! Ce zboară prea curând – Căci gingășia fragedă-o zărim Pe

Dar să nu-mi uit povestea. Mai acum Vro treizeci-patruzeci de ani, era, În timpul carnavalului, duium De măscărici și măști și, iac-așa S-a

Venețiene chipeșe zărești Și azi, cu ochii negri, sprâncenați, Cu fețe dulci ca-n pânzele grecești, Prost imitate-n timpii-apropiați. Când

Pe lungi canaluri lunecă grăbit Sau lent, pe sub Rialto, noapte, zi, Dau roată teatrelor c-un brâu cernit Și-așteaptă în livrele, parc-ar

Oricine,-ncolo, slobod e să-și pună Surtuc sau glugă, manta de-orice soi, Cum se îmbracă-n Rag Fair lumea bună Cu mare râvnă sau glumind;

Sublimul meșter de culori. Când treci Pe la palatal lui Manfrini, chiar De-s altele, vezi-i tabloul, deci, Cel mai frumos din toate; nu-n

V Aici se schimbă visul din nou. Iubita lui Se măritase-acum cu altul dar bărbatul N-o prea iubea. Departe, -n ținutul ei natal, La mii de

II Două făpturi văzut-am, în plină tinerețe, Șezând, întinse-n iarba, pe-un delușor, tihnit, Colina care-ncheie, cu dulcea-i pantă,

IV Se schimbă iară visul: e-acum bărbat, flăcăul. Aflându-și adăpostul într-un ținut pustiu, Dogorâtor, sălbatic, el sufletul și-l

O, ce minune mâna să-ți strecori În lada cu monezi, să te desfeți! Nu bani cu chip de vechi cuceritori; Monedei roase nu-i dă coiful

III Dar visu-și schimbă cursul: văd o străveche casă Și-un armăsar la poartă, învesmântat bogat, Iar în capela veche, flăcăul despre

VI Și iar se schimbă visul. Pribeagul s-a întors Și-l văd pășind în fața altarului, la braț Cu tânăra-i mireasa suavă. E frumoasă, Dar nu