Fluturii din pandișpan
de Emil Brumaru(2009)
2 min lectură
Mediu
„Domnule, și vă rog să mă credeți, îmi vine atât de greu
Să vorbesc, de la o vreme, la masa
Pe care o iau sub portretul iubitului meu
Din pandișpanul tăiat la desert zboară fluturi albaștri și fini ca mătasa!”
Atunci cei doi motani somnolenți, îngrășați cu dulceață,
Ce torc de o parte și alta a coapselor mele,
Fac tumbe ciudate, se-agață rotunzi de perdele
Iar eu, leșinând, îmi acopăr cu palmele fața...
Detectivul Arthur puse molatec trei întrebări:
„Doamnă, n-ați observat, c-un surâs, uneori,
Melci uriași, tremurând pe clanțele de la intrări
Când deschideți, pentru motanii de angora, ușile-n zori?
După amiază, la ora aceea confuză,
Când sânii îi țineți, prea mari, pe tăvițe de cedru,
N-ați auzit hohote mici lângă bluză?”
Insistă detectivul Arthur, visător și integru...
„Când coborâți scările-n parc, către seară, fără ca nimeni să vă aștepte,
N-ați întâlnit un seraf, în mână c-o ladă de mirodenii
Și cu cealaltă bătând mingi parfumate de trepte,
Făcându-se că nu vă vede, din cauza jenii?”
Glycera își strânse veșmântul la piept. Nu răspunse.
Detectivul Arthur, plin de delicatețe,
Din buzunarele lui nepătrunse,
Scoase un pandișpan albastru pe dulcele-i fețe,
Îl așeză grațios și candid între ei
Și luând un cuțit îl tăie dintr-o dată!
O, ce pufoși se-nălțară, ce leneși, ce calzi fluturi galbeni acum, prin odăi...
„Doamnă, șopti detectivul Arthur, permiteți-mi să mă retrag, n-o să vă uit niciodată...”