A cincea elegie a Detectivului Arthur
de Emil Brumaru(2010)
1 min lectură
Mediu
Ieșisem din cinematograful acela de la periferie unde
rulase-un film mut,
Þinându-ne-atât de sfioși de mână... Cânta un pian...
Și când ne-am oprit în mijlocul străzii și m-ai întrebat,
visătoare, ce am,
Uitându-nețintă unul la altul, deodată, ne-am
recunoscut!
Eram (Dumnezeule!) domnul ce tocmai coborâse din
vechea cabrioletă,
Cu fracul boțit și jobenul sub braț, venit ca să fure spre
seară,
Motanul familiei și tu erai, sigur, naiva subretă
Ce-l vede și țipă, și el o împușcă-ntre sânii bombați,
și-apoi o iubește-n cămară...
Și-atunci ne-am dat drumul la mâini și-amândoi, pe
trotuare,
Am luat-o la fugă cuprinși de-o teribilă panică
Și-n urmă, deasupra grilajelor, cărnoase și
necruțătoare,
Plante gigante creșteau, ca să ne tragă-napoi, în
Grădina Botanică!!