Cezar Baltag

Aerul din preajma ta e nemișcat, nemișcată marea dincolo de umerii tăcuți. Vulturii lansându-se-n amiezi chipul mi-l vor desena în aer. Era

Ieși omul negru din negru bordei, luă secure neagră cu negru temei. Merse la pădure tăie negru lemn, neagra lui secure are-un negru

Nu cu sângele te mai țip, Lumina mea nu cu gura Nu cu vorbe, cu tăcerea lumilor te rostesc Cu ochii tăcerii te văd încă Fulgerul

\"atunci iarăși vă veți petrece restul vieții dormind, afară numai dacă zeul, îngrijindu-se de voi nu v-ar trimite pe altineva la fel\" Platon,

Iată, îți dau un cuvânt și cu el îți dau lumea și nu-ți cer nimic numai să ții minte Cuvântul. Atât. Îți dau înțelepciunea de a regăsi tot

“Dară ea, uitându-se cu milă la dânsul îi zise: -Bine ai venit, Făt-Frumos ! Ce cauți pe aici ?» (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de

Ei în ochii mei trăiesc, ei în ochii mei iubesc, ei în ochii mei gândesc, ochii mei și-i amintesc. Trece Nimeni visător, blond și

Știu un zvon pe de rost, clipa trece în zi: ce va fi a mai fost, ce a fost va mai fi. Efemera-și găsi în secundă un rost. Ce a fost va mai

Alb indescifrabil, nevăzute unduiri de cuvinte Spun clipei mele să mai aibă răbdare în metafora de carne și sânge a vieții: premoniție și

O ușă, nici măcar atât, numai pragul, numai golul acestei uși într-un câmp gol. Cine trece prin el se împarte, fantomele jumătății îl

Cine se rastigneste pe sine in nasterea sa? Ochii bat lumile, Ochii treiera lumile. Lacuste de ploaie uscata forfotesc in hazard. Ma dau

Știu, răcoarea copleșește mâna, Obosesc izvoarele din vine, La apusul soarelui, țărâna Își așterne umbra peste mine. Arderi se topesc

Am visat valuri țipând, șerpi ridicându-și capul ca și cum ar fi vrut să ghicească deodată cum se rostogolește pământul printre

Dezgheață-te, lume, dezgheață, un clopot de clor ne desparte, aripile-s tot mai în ceață, inima e tot mai departe. Rotește-te, lume,

Euglena viridis sau planta care poate fi inimă Clorofila însăși e un stigmat care poate fi ochi ziuă ca să poată fi

A căzut steaua Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat somnul Și am visat că se făcea un dulce și un amar Și am visat că se făcea o vreme

O, sângele meu luminos, O, trupul meu înflorit, Sunt fericit că trăiesc, Sunt fericit. Priviți cum se-nalță lumina Din mâinile noastre Simbol

Toate sunt sub semnul tău, Apollo. Clipa plouă-n noi torențial. Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă o femeie a iubit un deal. În stejar, unde

Crinii de palidă flacără ai miazanoaptei se-aprind. Inima mea e castelul prin care trece Hamlet citind. Cui cânți uitarea mea blondă, tu

Așa a fost Acum. Din așteptare în clima fulgerului vei descinde cu umbra-n flăcări, inima-n uitare și fagurii-amintirii drept

Iată Cotmeana. O știu din copilărie, de când spre seară, nemaiplăcându-mi jocul, mă întrebam de ce plouă uneori pe pământ și ce e piatra și

Ce rămâne din noi după ce privim bolta alături de o femeie și ne trezim uimiți de atâta liniște împrejur să fii... să stărui... aici unde umbra e

Furtunos pahar am băut astăzi M-am oprit la jumătate și n-am mai știut ce țin în mână Apoi am trecut și de poarta aceea Și totul era

Cuvintele visează Ochii într-un fiord de lacrimi și poemul nu se mai cheltuiește în afară o lungă ezitare între sens și sunet acolo unde