Ana Blandiana›Poezii

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ți-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau. Lasă-mi, toamnă, cerul

Am crescut? Suntem oameni maturi? Câte mii de nuanțe putrezesc o culoare... Dragi și ridicole, departe sunt zilele Când lumea o-mpărțeam în buni

La început făgăduisem să tac, dar apoi, dimineața, V-am văzut apărând cu cenușa în porți, Semănând cum se seamănă grâul, cenușa, Și n-am mai

Amân mereu să trec precum în moarte-n cuvinte, Dar ca în moarte am certitudinea că voi intra, Dusă cu sila, plângând după ceea ce las, Încercând

Nu trișăm din ticăloșie, Ci din nepricepere. Aburiți, nu mai știm Cine suntem și cum. În urmă, un șir de părinți necunoscuți, În față, un șir de

Numai iubirea dintre părinți și copii E sămânță. Iubitul meu, ești fiul meu, De-aici răsare totul. Ce nu se poate distruge Alunecă între părinți

Neînțeles, cum numai lucrurile copilăriei pot fi, Definitiv întinerit prin plecare, Câte secunde în viața mea m-am gândit La bărbatul cu numele

Precum Racine, prea tânăr am plecat Din auster și din naivitate, Prea tânăr lunga mantă cenușie Zâmbind mi-am azvârlit-o în trecut. Aproape gol

Îmbătrâniți sihaștrii în păduri, Blana de lup li s-a lipit de trup, Părul le țese ochii, Le astupă urechile Și-n bărbile-ncâlcite albinele-și fac

Va fi o vârstă a pământului în care Și carnea pietrelor se va usca și va muri. În toamna-aceea a planetei, ca-n oricare Toamnă, pădurile se vor

Se face noapte în genunchi, Se înserează lângă buze... Pe orice zare cel puțin o stea Și zările zâmbesc lehuze. Din orice munte cel puțin un

Voi știți ceva și mie nu-mi spuneți, Voi știți desigur ceva, Altfel cum ați trăi, Cum ați fi trăit atâtea decenii, Părinții mei, Și voi, bătrâni

Totul este eu însămi. Dați-mi o frunză care să nu-mi semene, Ajutați-mă să găsesc un animal Care să nu geamă cu glasul meu. Pe unde calc pământul

Va veni o vreme Când voi simți nevoia frunzelor Și-o să mă vindec cu iarbă, Când, îmbătrânind, o să-mi adaug proteză Cântecul păsărilor, Când o

Am început cu puțin, nici măcar vină, Un gest nefăcut, un zâmbet mușcat, Și ce hecatombe de dragi cadavre acum - De bună voie, de bună voie, de

Fiecare venim dintr-un sat - Unii direct, alții trecând prin părinți, Unii direct, purtători de eresuri și basme, Fericiții putând să se-ntoarcă

O să mor brusc, nu peste mult și frumos, Lăsând în urmă uimire surdă, indiferentă, Vântul complice m-o prohodi voios Într-o glumeață,

Adusă la marea judecată Care se termină prin trimiterea pe pământ, Eu, găsită nevinovată, Am primit dreptul Să mă aleg pe mine. Dar nu bărbat,

Iubire, spaimă de singurătate, Zeitate ambiguă Îngropată până la brâu în pământ, Nu-ți cer nimic. Pentru mine se desprind toate frunzele Și

Caut începutul răului Cum căutam în copilărie marginile ploii. Alergam din toate puterile să găsesc Locul în care Să mă așez pe pământ să

Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii de teamă să nu zdrobesc între pleoape lumea, să n-o aud sfărmându-se cu zgomot ca o alună între dinți. Cât

Umblu prin mine Ca printr-un oraș străin În care nu cunosc pe nimeni. Seara mi-e teamă pe străzi Și-n după-amieze ploioase Mi-e frig și

Oh, râzând și plângând și plângând și plângând Ne ivim ne-ntâlnim ne-nmulțim ne-amintim Până unde fixat și fixat până când Liber e sfântul marele

Nu pot împiedica ziua să aibă douăzeci și patru de ore. Pot doar spune: Iartă-mă pentru durata zilei; Nu pot împiedica zborul fluturilor din