Ana Blandiana›Poezii

În timp ce scriu Pe tocul meu Se urcă o furnică. Știe și știu Că n-are de ce Să-i fie frică. Nici s-o alung, Nici s-o omor, Nu-mi stă în

Motoșel și Botoșel Erau doi pisoi la fel. Nu-i recunoșteai decât După-o dungă de pe gât, Iar alteori, mai degrabă, După-o pată de pe-o

Într-o zi m-am gândit ce-ar fi Să încerc să-l conving Pe bunul meu amic, Pisoiul Arpagic, Să se lase transformat într-o floare. Nu aveam o

Vara începe Din stratul de cepe Și se arată Printre salată. Crește ușurel Printre pătrunjel. Apare în lume Dintre legume. Stă apoi

Unii te vad numai pe tine Altii ma vad numai pe mine Ne suprapunem atat de perfect Incat nimeni nu ne poate zari deodata Si nimeni nu

Abia începusem să simt Că undeva-n rarul văzduh Zăpada se va opri deodată, Abia începusem să știu Că nu mai poți să te ascunzi De ochii mei

Iarna stelele Sunt atât de departe, Că nu poți să le vezi Prin singurătate. Iarna mările Sunt atât de străine, Că nici cursul izvoarelor Nu

Adorm, adormi, Cum stăm cu ochii-nchiși Părem întinși alături Doi tineri morți egali. Auzi ce somnoros foșnește soarele Prin ierbi

Sunt la mare și din când în când, rar, îmi aduc aminte că sunt la mare. Sunt la mare, stau întinsă pe nisip, soarele arde ca și cum toamna n-ar fi

...Să fie o dimineață copilăroasă și moale Prin care, trecând, lumina să scoată Foșnet de frunză uscată; Și miroase-n odaie A creioane ascuțite

S-au stins profeții în pustie Și îngeri cu aripile-atârnând Sunt duși încolonați Și strânși în piețe. Vor fi judecați în curând. Vor fi

Fiecare trăim două, trei sau chiar patru vieți deodată, Ne naștem, Doamne, atât de tineri, încât Din miile de vieți posibile Nu ni se poate

De la început ai fost adusă de vânt Ca o sămânță. Am și glumit: \"Cine-a mai văzut Stea adusă de vânt?\" Dar mai târziu, Când mi te-ai așezat pe

Fără tine mi-e frig N-am înțeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat. Universul se strânge Ca o minge plesnită Și-și lasă pe mine zdrențele

Iată, cocorii trădează, copacii renunță, Înțelepciunea se-ntinde, Prevăzătorul meu tată. Vei fi mulțumit? Iată, vorbă cu vorbă Să nu vorbesc am

Durere limpede, moartea m-a-ntors În brațele tale supus, aproape copil. Tu nu știi dacă trebuie să mulțumești Sau să plângi Pentru fericirea

Lasă, Doamne, câinele și copilul Să muște din aceeași bucată de pâine Printre grămezi de moloz Și grămezi de gunoaie, Sub soarele

Sunt asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere.

Mă uit în trecut și nu înțeleg Urmele pașilor mei. Privesc înghețata zăpadă Prin care picioarele mele desculțe, Îmi amintesc, s-au rănit, Dar

Bandajează-mi rănile naive, Doamnă frumoasă și bună, Rănile prin care credința mi s-a scurs, Clipă cu clipă, o lună. Frunze ușoare ce nu mai

O, dac-aș fi o lumânare numai, Să mă consum treptat De la un capăt spre altul, Simplu, ca-n aritmeticile Copiilor... Capul întâi - ce fericire!

Ce morți cuminți avem! Nu izbucnesc prin vulcani, Nu se clintesc de sub zidurile Întemeiate pe ei. Se lasă închiși în statui Cu gesturi cioplite

The Scale With a Single Pan I\'m guilty only for that which I have not done. Tropical forest grown among colonnades Of temples in which I

“Morning Elegy” At the beginning I promised to say nothing, But later, in the morning I saw you coming past the gates with bags of