Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi, Să am în grijă turme mari de-omăt Pe care să le port prin ceruri lungi și să le-aduc mai albe

Vai chinul nopților de vară Și groaza razelor de lună Misterul lor e o povară Și pacea lor e o minciună. Încet un înger pal revarsă Din fina

Nici bine, nici rău, Numai alge și pești, Numai scoici fericite Ferecate în sine, Și ca o dovadă Că nimic nu se pierde, Triumfale

O, Doamne, dar eu? Cumpănă a unei fântâni Cu cât mai în cer Cu atât mai adânc Tensionată spre ape, Privind de acolo câmpia Arsă de secetă Și

În grădina mea, șirete, Piersicile-s violete, Iar prunele, și mai și, S-au făcut portocalii; Cățărați cu mult

Ieri dimineața pe la ora șapte, Când era încă aproape noapte Și toți copiii dormeau încă tun, A fost săvârșită o crimă în

Printre vârfuri de prun împletite de viermi, Peste vii scuturate, Porumbiști neculese, O jumătate de lună Și liniștea spartă de-un tren Trec

Evident că nu semăn Cu nici unul dintre acești torcători de cuvinte Care își croșetează costume și cariere, Glorii, orgolii, Deși mă mișc printre

Și dacă, în noaptea din jur, Mi-aș da, cu un gest cunoscut, Foc în piața cea mare S-ar trezi cineva din somn De prea multă lumină Sau ar

De-aș avea timp să vă povestesc pe îndelete Tot ce se-ntâmplă la mine-n grădină Cât e ziua de mare, V-aș scrie pe-o frunză de castravete

Acest trup Pe care-l rănesc Și mângâierile, Cu umeri din care aripile Au renunțat să mai crească, Este singura fâșie de pământ. Unde îmi pot

Înțeleșurile Ca niște pietre acoperite de-o mare Diferit colorată De orele zilei, de orele veacului Trecătoare. Înțelesurile

Nimic nu e mai înrudit Cu mine decât marea. Apă sărată sunt și eu Închisă între maluri diferite Dar desenate de același zeu. Luna mă

Să lăsăm să cadă cuvintele Numai ca fructele, numai ca frunzele, Numai cele în care moartea s-a copt. Să le lăsăm să cadă Aproape

O să vină ea, Nu se poate altfel, O să sosească Și ziua aceea Amânată de veacuri, O să vină Se apropie, Se și aude Pulsul ei bătând Între

Mereu tresărind în tăcerea afundă, Zbătute, muncite Frunze de plop, Milioane de pleoape Obosite S-ascundă Ochiul cel singur, Înlăcrimat

Peron murdar, păzit cu grijă După explozii de hârtie, Doi pumni la spate prinși în fier Și între uniforme, fie Acest stop-cadru chiar

Să rămîn singură Și goală de gînd Cum numai brazii și pietrele Sînt singuri și goi. Să spun Auzului meu să adoarmă Și ochilor

Iubire, spaimă de singurătate, Zeitate ambiguă Îngropată până la brâu în pământ, Nu-ți cer nimic. Pentru mine se desprind toate frunzele Și

...Din când în când Un pocnet înfundat Ca la căderea Unui fruct în iarbă. Cum trece timpul! S-au copt și-au început să cadă Îngerii: S-a

Fără tine mi-e frig N-am înțeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat. Universul se strânge Ca o minge plesnită Și-și lasă pe mine zdrențele

Se iau cuvintele proaspete și se vorbesc Până când rămân lustruite, egale Și nimeni nu-și mai amintește Ce formă aveau și ce sens. Când se vor

Ar trebui să ne naștem bătrâni, Să venim înțelepți, Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, Să știm din răscrucea primară ce

Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne, Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă