Ana Blandiana›Poezii

Mai greu de suportat decât fericirea nu e nimic Sau în orice caz posibilitatea de a avea tootul Pe care în această parte de lume O numim fericire. A

Hai să vorbim Despre țara din care venim. Eu vin din vară, E o patrie fragilă Pe care orice frunză, Căzînd, o poate stinge, Dar cerul e atît de greu

Mi-e somn așa cum li-e somn Fructelor toamna, Mi-e somn și mi-e bine Sînt bună, sînt caldă, Îmi zumzăie albine În gînd, Capul mi se va prăvăli pe

Umblu prin mine Ca printr-un oraș străin În care nu cunosc pe nimeni. Seara mi-e teamă pe străzi Și-n după-amieze ploioase Mi-e frig și urât. Nici o

Doamne, ce risipă! Cum aruncam cu secundele, cu minutele Cu orele, cu zilele, cu anii! Trecătorii se îngrămădeau să le prindă din aer Nu le venea să

Îngeri bătrâni urât mirositori Cu iz stătut în penele jilave, În părul rar, În pielea scămoșată de insule de psoriazis, Hărți scorojite adânc Ale

Dușmani dac-ar fi într-o luptă Dar nu-i decât goană spre vârf – Se-mping laolaltă, se-nfruptă Și-s vii precum viermii în stârv. Și țara e vie la

Sîntem visați de cineva Visat la rîndul său De altul Care e visul unui vis Anume. Cuprinși de somn Visăm și noi o lume Sălbatec zvârcolită-n

Timpul scrie pe trupul meu versuri Atât de complicate încât Aproape de necitit, Își notează pe pielea mea ideile Fără să mă întrebe. Literele lungi,

De nescos, de nespus Cele două triunghiuri Cu vârful în jos, Cu vârful în sus, Înlănțuite, întrepătrunse, Raze de sex contrar Într-un singur

Și totuși... Cum aș putea să-ncetez Să sufăr de propria-mi lumină, Când ea nu e rază, ci miez, Noroc mai puțin decât vină Și vină atâta cât crez În

Oraș oriental de cîmpie Cu seva prelinsă pe străzi Cu soarele fără rușine sorbindu-și sordidele prăzi. Oraș lichefiat, rîu fierbinte, Și

Să stau culcată-n zăpadă Cu brațele larg desfăcute, Închipuind o nespus de frumoasă Cruce cuprinsă de somn Dinadins, Pe care doar îngerii ar

Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut. Păduri tropicale crescute printre coloanele Unor temple în care nu m-am închinat, Oceane de frunze În

Tu, Doamne, care ne lași să alegem Între atâtea simțuri Prin care lumea ne împiedică Să fim atenți la noi înșine, Ai încercat să mă ajuți. În absența

Cât aș fi vrut să fie Totul perfect ca o plantă Pe care doar toamna târzie Are puterea s-o stingă Și peste care ninsoarea Are norocul să ningă Viața

Stăpână, Stăpâne, Până Și cine V-a cunoscut Rămâne mut. Dă vorbe din palmă Păsărilor hrană, Nu-și ține Pentru sine Nici o rugăciune, Nici o

Iubire, spaimă de singurătate, Zeitate ambiguă Îngropată până la brâu în pământ, Nu-ți cer nimic. Pentru mine se desprind toate frunzele Și păsările

Trec dintr-o viață într-alta Mângâind ușor Coama leului somn De la intrare, S-a obișnuit cu mine Cu veșnica mea dispariție în zori, Cu veșnicele mele

O țară e făcută și din păsări, Din V-urile mari căzând spre sud Rănite, alungate de frig Și de trădare, Venind înapoi Umilite de dor, Lunecând pe

Fiecare mișcare a mea Se vede În mai multe oglinzi deodată. Fiecare privire a mea Se întâlnește cu sine De mai multe ori, Până Uit care Este cea

Ce vreau să spun? Ce merită să spun? Ce e destul de dureros să țip? Ce fel de turnuri să îmbun Să crească pe acest nisip? Ce spune cântecul

Întotdeauna toți m-au iubit, Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare, Am trecut printre oameni Mereu acoperită de dragoste, Cum trec prin

Suntem visați de cineva Visat la rândul său De altul Care e visul unui vis Anume. Cuprinși de somn Visăm și noi o lume Sălbatec zvârcolită-n