Ana Blandiana›Poezii

Cine poate ști De unde vine vara Și încotro se duce Cântînd Caravana ei verde și aurie? Unii zic c-ar veni Din pământ, Că-și trage

La Paris, la colț de străzi, Cireșele cresc în lăzi; Strugurii afuzalii Cresc de-a dreptul în cutii; Piersicile, nici n-ai crede, Cresc

Ieri am avut o vizită simandicoasă: A trecut pe la mine o broască țestoasă. De fapt avea un aer atât de serios, Încât s-ar putea să fi fost un

Acoperită de rouă, Þară a frunzelor fragede, Câte milenii încă Nu vei obosi să te naști? Leagăn de nenorocire Atât de frumos încât nimeni Nu

Soră fragă, frate hrib, Descântați-mi să mă schimb. Soră mură, frate-alun, Învățați-mă să spun – Nu mă doare, nu îmi pasă, Codru-i verde,

Tare sunt ocupată Toată ziua-n livadă. Nu-mi văd capul de trebi Printre fructe și ierbi. Ieri la ora șase, S-a copt o cireașă; În zorii

Sus, deasupra casei mele, E un sfat de rândunele; Pe sârma de telegraf S-a deschis mare conclav; Pe stâlpii-nalți, mai ales, E-un adevărat

Ce poate fi fericirea, Daca nu aceasta plutire Printre fructe si frunze, In raza de miere prafoasa, fosnind Pe locul vrajit unde viata

Căzând de sus, acoperind, Ca o-ncercare eșuată De a lua totul de la capăt, Dacă astfel putuse fi cândva începutul, Curat, cu germinația oprită,

Am obosit să mă nasc din idee, Am obosit să nu mor - Mi-am ales o frunză, Iată din ea mă voi naște, După chipul și asemănarea ei, ușor Seva

De ce nu se-amestecă totul? De ce nu se-acoperă Pielea lucioasă a pământului cu blană? De ce nu răsare iarba verde și fragedă Pe spinarea

M-am întrebat adesea de ce vremea cireșelor apare - în memorie și în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an - mai marcată și mai plină de

În livada mea de pruni Concursul de zbor era fixat pe luni. Dar, încă de duminică, întreaga livadă Este emoționată. Toate prunele coapte

N-am altă Ană, Mă zidesc pe mine, Dar cine-mi poate spune că-i destul, Când zidul nu se surpă de la sine, Ci-mpins de-o toană De buldozer

Pentru că era singur și trist, Dovleacul s-a hotărât să se facă telegrafist. Pe deasupra, însă, e adevărat, Era și foarte dotat; Pentru el nu

Întâi îmi arunc Unul câte unul Cuvintele, Savant picurate, Împerechindu-se În cădere; Apoi anii, Unul câte unul, Egal depărtați între

De boala de care sufăr Nu se moare, Ci se trăiește - Substanța ei este chiar eternitatea, Un fel de cancer al timpului Înmulțindu-se din sine

Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne, Iubiții mei, priviți dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-și ascunde ca pe-o patimă

Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău, În lumina feroce Învață-mă să ard întunecat, Modelează după forma aripilor Flacăra mea Și purific-o de

Clopotul pe care-l aud Bate atât de departe, Încât nu pot să spun Dacă prin pământ, sau prin cer, sau prin apă Străbate Glasul lui, ca un

Tu treci prin ceață Și eu știu că treci, Și e destul ca norii Să nu-mi mai pară reci Sicrie fără sațiu Umflându-se să-ncapă Întreaga

Și dacă, totuși, ne vom trezi Cândva din somnul acesta grăbit Vom ține minte cum într-o zi Cu multă zăpadă am murit? Cum se făcuse

Sufletul e ceva în noi Care nu poate exista în afară. De câte ori nu mi s-a întâmplat Să descopăr Suflete goale în iarbă trăgând să moară. Le

Unii te vad numai pe tine, Altii ma vad numai pe mine, Ne suprapunem atat de perfect Incat nimeni nu ne poate zari deodata Si nimeni nu