Ana Blandiana›Poezii

Ca și cînd și-ar fi pierdut frunzele Brațele mele se clatină în vînt Încercînd să spună ceva Într-o limbă Pe care n-o știu prea bine; Se

Mi s-a spus să te caut Și eu însămi nu voiam decât căutarea. Nici măcar nu mă gândisem Ce m-aș face cu tine Dacă te-aș găsi. Te-aș pune în

Intre noi doi Această oglindă moale, nesigură Astfel înclinată încât Eu nu mă văd Și tu nu te vezi, Dar te văd Și mă vezi, Ochii ni se

Atât de curând voi uita să vorbesc Că se botează și secundele Până atunci Cu nume-atât de lungi Că nu pot fi rostite-ntr-o secundă... Bruma pe

Miros de trup abandonat de suflet Sub soarele nerușinat, Miros de trup pe care Carnea crește, În care sângele bolborosește Și, într-un fel de

Tot ce mai rămăsese Era o labă a piciorului stâng, Enormă. Privind-o, Abia dacă reușeai să-ți dai seama Ce reprezintă, așa cum era Așezată în

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ți-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau. Lasă-mi, toamnă, cerul

\"Principalul e să nu ne pierdem mințile\", Auzeam mereu Și-mi imaginam mințile Ca pe niște bobițe de mercur Neastâmpărate, greu de stăpânit Și

La ce te gândești când vezi Un arhanghel murdar de funingine? La poluarea atmosferei, desigur. Și la mai ce? La obiceiul îngerilor De a se

Ca și cum luna ar avea ceva de spus În dragostea-ură care mă leagă de nea Pornise să scrie pe omăt strălucitoare Litere pe care Tot ea le

Închide ochiul, ochiul gol Rămas deschis în piscul Catapetesmei vechi, Semn al privirii numai, Orb acum, Încremenit în primul lui eres. Închide

O umbră a ierbii, Ce poate fi mai firav Decât o umbră a ierbii, Decât o linie subþire de noapte În lumina cotropitoare și rea, Ce poate fi mai

Frumos ca un poem Într-o limbă pe care nu o înțeleg de tot Timpul din care-s făcută Se stinge-n secunde și ore și zile. Din lumînarea înaltă Mai

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi și ploile calme, Ploile feciorelnice și ploile-dezlănțuite femei, Ploile proaspete și

Bisericile n-au acoperișuri, Ci aripi zgribulite pe trup, De șindrilă, Pe care va veni o vreme Să și le deschidă Și să se înalțe Încet, ca în

Aș vrea să locuiesc în craniul lui Nu numai pentru că Simpla mea prezență acolo Ar fi o garanție A morții, Ci și pentru că acest pelerinaj La

Nu-mi voi mai aminti, Va fi fost o pășune, o mare, Păsări pluteau sau poate pești Prin părul meu, Voi ști doar c-ai venit Și, cu ochii

Îngeri bătuți cu pietre Care mai au tăria Să nu se-ndepărteze în văzduh Îmi cer, răniți Și frânți de oboseală, găzduire Și-n timp ce încă

Pornesc în mine în exil, Tu ești patria mea De care nu mai pot să mă apropii, Tu ești țara în care m-am născut Și am învățat să vorbesc Numai

În pocnetul surd al prunelor vinete Pe pământul umed, afund, Voluptuos și cu nerușinare Viața și moartea se întrepătrund. Durere-plăcere egal

Veni din întuneric spre mine el, poetul, Poetul de spaimă ratat. Era foarte frumos. Ca la razele röntgen I se vedea în trup poezia. Poezia

Cerul începe din creștetul spicelor, De parcă fiecare din ele-ar purta Pe cap un vas umplut cu cer fierbinte, Și vântul, mișcându-le

Mi-e somn așa cum li-e somn Fructelor toamna, Mi-e somn și mi-e bine Sunt bună, sunt caldă, Îmi zumzăie albine În gând, Capul mi se va prăvăli

Întâi îmi arunc Unul câte unul Cuvintele, Savant picurate, Împerechindu-se În cădere; Apoi anii, Unul câte unul, Egal depărtați între