Zavalic Antonia-Luiza

*se va lumina tot

“viața de la levănțică la tămîie”

Un da absolut. Acest poem are ceva sfânt în el, este legat cu sforile dragostei, de acolo vine sfințenia, căci totul este sublim la un om ce iubește, posibil ca dragostea să fie chiar un miraj, un drog fără egal, nebunie etc., dar aici iubirea atinge un alt nivel, se ridică deasupra cărnii, o învinge și urcă sus într-un plan infinit, într-o lume ce a trecut de toate probele infernului și a ajuns să guste raiul.

Leonard, eu cred că tu chiar ai atins absolutul iubind dincolo de frontiere iar poemele acestea spun totul despre inima ta care luminează și încălzește ca un soare neobosit tot întunericul din jur.

P.S. Mă bucur că prima lumină e de la mine, sunt sigură că vor urma multe altele până cerul se la lumina tot.

Superb. ❤️

Din greșeală mi-am auto luminat textul, oare cum aș putea remedia această eroare?
Vă mulțumesc.

Dragoș,

mulțumesc enorm pentru cuvintele înstelate și comentariul elaborat, se cuvine a fi pus în ramă.


Ilie,

de asemenea îți mulțumesc tare mult pentru cuvintele de apreciere, mi-au luminat inima.


Cu imensă gratitudine domniilor voastre,
Antonia.

Ottilia,

mulțumesc enorm pentru semnul luminos și cuvintele tale de apreciere.

Ionuț,

mulțumesc mult pentru feedback, într-adevăr nu există o coeziune după cum pe bună dreptate ai remarcat, însă de când sunt departe de casă (mii de km) orașul în care m-am născut chiar a rămas un loc SF la care nu pot ajunge decât călătorind cu gândul în spațiu și timp, de aceea poemul meu se rupe brusc, exact cum sufletul meu este rupt și continuat departe de patria dorului.

Cu imensă gratitudine amândurora,
Antonia.

Cu imensă gratitudine

Nimic nu trebuie să fie perfect, ba mai mult, imperfecțiunea naște frumusețea adevărată.
Frumusețe și farmec, ambele se întrec în cuvintele tale.

În magia lecturii,
Antonia.

Frumusețea adevărată e cea nevăzută, ca un diamant rar, la care puțini pot ajunge iar acest poem face valuri de frumusețe, din inima autoarei.

O zi cât o sărbătoare iar acest poem cinstește unul dintre cei mai mari Sfinți ai acestui pământ, cel ce se va întoarce împreună cu Enoh și-n viitor, în lupta finală cu anticrist.

„Şi voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului.
Şi dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor; şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile lor trei zile şi jumătate şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt.
Iar locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ.
Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei.” (Apocalipsa 11: 3-11).

Un poem delicat în care poți asculta cum bate inima în dorul ei nesecat, nesfârșit. Prin cuvinte, rănile se pot tămădui și în locul lor răsar flori pe care niciodată nu le putem uita.

Cu gânduri luminoase pentru mama din cer, căreia i s-a luminat acest poem.

Antonia

Maria, Emilian

Vă mulțumesc nespus pentru popasurile luminoase, abia acum am observat, când s-a făcut noapte și stelele au început să strălucească. Vă apreciez infinit.
Cu imensă gratitudine,

Antonia.

Mă gândesc la Avatar, sau la o lume perfectă, imaginară citind poemul tău. Tare frumos, cumva în continuarea poemului “Cu ploaie, în mine…” unde toate limitele dispar și te faci limitless. Nu știu cum acest poem a trecut neobservat, mi se pare sublim.

Întotdeauna cu bucuria lecturii,
Antonia

Ceva minunat în acest poem, mă farmecă. Poate fi chiar vraja cuvintelor ca o incantație rostită în cer. Minunat de frumos.

În farmecul lecturii,
Antonia.

Un poem care te deschide și te coase la loc, între timp nimic din tine nu mai e cum era, totul se reașază într-o altă ordine, după alte principii. Emoții puternice, vii ca o supradoză de adrenalină. Am citit pe nerăsuflate (de mai multe ori cu lumina aprinsă).

“În fereastra aceasta, pe care o agățăm în copaci,
ne dorim să vedem cum înflorește în noi cerul.“

Poemele Dvs. sunt ca un tablou în care cuvintele iau locul culorilor și mai e ceva măiestria cu care desenați idei în aer. Frumos, așa vă citesc.

Un poem absolut superb, de la prima respirație (citind chiar mi-am sincronizat respirația cu poemul tău). Rămâi într-un univers alternativ, magic, seducător și iei cu tine toată frumusețea din nectarul zeilor. Acest poem nu este despre zei, ci despre un sentiment care ne face inima să bată în pieptul zeilor. Îmi place enorm că acest poem este cumva și despre speranță, că dragostea poate vindeca totul și te poate pune în cel mai bun loc posibil din inima ta, în mai bun univers din toate universurile posibile, scrise sau imaginate vreodată. O poveste despre renaștere (din cenușă) și regăsire. Un poem cum nu se putea mai frumos.

Domnule Valeriu,

mă bucură enorm semnul înstelat și interpretarea Dvs.


Domnule Ionuț,

vă mulțumesc mult pentru cuvintele Dvs. de apreciere.

Aprecierile din partea domniilor voastre mi-au făcut ziua mai frumoasă.

Cu imensă gratitudine,
Antonia.

Pământul ca o frumusețe rotundă, în care toți ne naștem, iubim și murim. Mi-a plăcut acest poem fiindcă mi-a adus aminte de casă, de locul pe care l-am pus în cel mai mare buzunar al inimii mele.

“ La mine, la țară, în fiecare seară mă întorc
Pentru a avea unde să revin când voi pleca
Și mă simt ca deșertul cârtiței care caută visul
Îngropat în pământ nesfârșit și întreg.”

Bunica, acel om prea adorat care atunci când te îmbrățișează, o face cu toată dragostea din lume. Cuvintele își găsesc drumul în timp, devenind o icoană în care ne privim întreg sufletul zămislind viață acestor amintiri sfinte.

Minunat portret în cuvânt realizat bunicii. Minunată bunică, fie-i memoria binecuvântată!

Imagini vii, deosebit de frumoase, ca într-un tablou în care îmi pot lăsa sufletul să viseze pe viu.

Poemul tău îmi aduce aminte de filmul: “The Time Traveler's Wife” (realizat după romanul cu același nume semnat de Audrey Niffenegger) cred că la el s-a făcut referire. Uneori nu ne ajunge prezentul, ne este o sete teribilă de trecut iar viitorul pare să nu aibă sens atunci când iubirea s-a stins. Dar acest dor strigă din cu toată forța din inima poetului și e capabil să treacă de toate barierele lumii fizice, să transforme totul pentru dragoste cum nu se putea mai frumos.