Zamfir Mihail

Aș putea scrie poeziile altor oameni. De la fereastra mea văd doar un bloc mare. Oare ce fac oamenii din el: mănâncă, dorm, iubesc, speră? Poate cineva trage să moară. Asta mă sperie cel mai

Nimeni nu mai înțelege rostul aranjării pietrelor pe prund Poetul își aruncă pietrele a singurătate își aruncă lacrimile albe albastre cărămizii Poetul scrijelește lespezile cu pietre

între degetele pământii îi stăteau prinse lumânările calde aproape mângâind cu flacăra drumul șerpuit pe placul tău cu iubirea aproape mută ca paiele ce stau agățate de copite de cal ca

Am rămas singuri așteptând ultimul metrou cred că o mai văzusem stând langă mine privindu-i pielea aproape transparentă simțeam fiori reci șinele de oțel se încolăceau ca șerpii în cuiburi era

A căzut sau a fost aruncat rupându-și aripa dreaptă vai săracul de tine acum nu mai ești pescăruș nu se gândise la asta răpus de durere zborul nu va mai fi la fel cu un ciot putrezit în locul

te lași târâtă prin oraș pretext de plimbare pe străzile putrezite drumul ne poartă printre clădirile kitschos renovate cu polistiren expandat îmbibat în urină ploaia ne ajută să grăbim

Moliile mi-au mâncat cele mai bune haine haine aduse din Germania și Olanda găsite la second printre maldărele răscolite unde fiecare caută după o bluză fustă sau cămașă apoi le aruncă

Am visat că voi construi zidurile unei cetăți în care pașii tuturor nefericiților se vor auzi ca picăturile ce cad pe tablă sufletele sinucigașilor din dragoste își vor întinde aripile fără a

Avea ca amintire doar ochii lui Decolorați precum o cârpă bleu uitată-n soare Vântul îi sufla din față ducându-i lacrimile prin păr Călcând în noroi peste pietre și nuiele de răchită Rămânea

Să nu lăsăm să-ți cadă flori la picioare Omule dracule poetule Să nu lăsăm femeile să-ți plângă pe cruce Să ude pământul Să răsufle ușurate că ai murit Să nu uite că iubim iubirea ci nu

Mă voi trezi cu ramuri de copac în locul mâinilor ramuri întortocheate în care își vor construi cuiburi păsările de noapte voi avea în ramurile mele huhurezi, bufnițe și cucuvele pe care le

Ultima dată am văzut-o întâmplător la gară se observa că aștepta ceva important stăteam ca de obicei la masa de la care puteam privi în voie peronul învăluit în fum de țigară nu puteam fi văzut

mi-am pierdut cheile în timp ce încercam să prind ultima pasăre ce a rămas să cânte în oraș nu știam ce-aș fi putut face cu ea urma să o țin în colivie să-i aud numai eu cântecul sau poate mi

Azi noapte m-am trezit în timp ce te zvârcoleai strigând “lupii, lupii” printre alte vorbe neclare Nu era visul tău era visul tatălui tău iar ție ți-a fost dat să îl duci mai

Toamna este anotimpul Care îmi dă o stare de irascibilitate Nu vreau să mă atingi Nu vreau să mă suni Nu vreau să mă încurci Cu prezența ta Mai bine te-ai duce în pădure Mai bine n-ai

casa în care am trăit s-a năruit ca un uriaș ce dă din umeri uitându-se la noi pereții vechi s-au sfărâmat precum foița subțire de chitină sub forța gravitației încă se mai auzeau pașii

Acea ultimă strângere-n brațe de adio când trenul pleacă Zgomotul surd al pașilor ei se pierde în frunzele de pe alei Nu o va mai găsi nimeni ascunsă-n mulțime În vene-i vor curge mărgele de

Cine nu auzise de câinele ce cântă blues? Vorbeau liceenii în pauze ascunși să poștească țigări Bârfeau babele din oraș pe la colțuri de blocuri și-n piețe Apăruse până și filmulețe cu el pe

Vreau să scriu un poem despre lipsa de inspirație dar nu-mi găsesc cuvintele Poemul nu se naște uitându-mă Trebuie să adaug cuvinte Unul după altul Vers după vers A doua strofă după

cuvintele evadate din cutia de metal rătăcesc bezmetice pe stradă din când în când un câine vagabond le cară-n blana slinoasă în forfota orașului cuvintele stau camuflate nu se deosebesc cu mult

mă tot împiedic de oameni cu umbrele în mâini nu înțeleg cum dracu' după numai cateva zile frumoase lumea se grăbește să plouă spre muncă cu metroul curg șiroaie de oameni nimeni nu

pe lângă mine stă o umbră mă-mpiedic de ea o ocolesc se bagă-n fața mea se ascunde în plante cățărătoare eu o urmez - o caut și mă transform într-un flutur albastru nu-mi găsesc

în fiecare dimineață în drum spre muncă refuz paharul de cucută visez să am curajul să dau paharul peste cap bând cu poftă în fiecare dimineață femeia nebună din metrou răcnește “puteți să