Zaharia Ramona

Chiar este o întreagă lume, o întreagă viață aici: exact ca într-un roman.
"Caisele s-au copt atât de tare încât au cazut toate la pământ" - versul concentrează foarte vizual retragerea.
Încheierea sporește frumusețea oamenilor, locurilor, vremurilor, pentru că rotunjește totul ca pe o poveste: "și dacă lumea nu s-a sfârșit/înseamnă că mai trăiesc încă."

Un poem ca o bătaie de inimă. Cu "puțin" universul își recapătă echilibrul, sensul.

O lumină din trecut se infiltrează în prezent, lărgindu-l cu emoții.

Trecerea de la culoarea dolarului la cea a frunzelor se face pe traseul de munte și mulțumirea sufiecienței de la începutul textului este înlocuită în final de un alt fel de mulțumire - aceea a liniștii interioare.

Înfricoșător de bine redat sentimentul de vidare. O țiplă fină de "liniște" care separă, izolează, alunecă "unde se termină toate visele" și nimic nu pare să ofere măcar o urmă de aderență. Singurătatea aproape că vine ca o decuplare.

Ploaia ... din prezent, din trecut, de peste 10 ani, poartă discret o poveste "aromată". Personajul masculin se conturează prin ambient, preferințe în vreme ce personajul feminin se strecoară în text prin ochii celui care privește.
O căutare frumoasă, ca un mesaj de la o stea la alta.

Ideile sunt frumos expuse, adevăruri netede. Unii consideră sărbătoarea asta o povară, uită importanța ei. Dar bărbații care sărbătoresc de 8 martie femeile din viețile lor, sunt aceia care le iubesc și le prețuiesc în fiecare zi.

Vasile cârciumarul este un personaj cu limpezime și adâncime, notițele sale sunt măsurile unui suflet croit pe lărgime.

Personajul prinde nuanțe, mă bucură alegerea naratorului de a-l ajuta. De cele mai multe ori, în situații neobișnuite, cuvintele vin ceva mai greu, dar în mod sigur nu poate fi vorba de însemnările unui om simplu (orice ar însemna asta).
Impresionante rețetele vechi, merită o atenție deosebită.

Vasile este o voce clară, se conturează singur. Totuși nu este "simplu", tocmai pentru că ține atât de mult la cuvinte. Când te afli în fața unei foi albe, în confortul normalității este ceva mai ușor să adaugi detalii, să compari și să răsucești o idee până când simți că ai scos destul de la ea, dar în neobișnuit lucrurile stau altfel. De aceea cred că personajul mai poate fi ajutat de narator. Când spun asta mă gândesc la străbunicul meu, povestea foarte frumos dar în scris nu cred că ar mai fi reușit să redea totul.

Este o introducere frumoasă în poveste. Naratorul întrerupt din confortul lecturii sale de către personajele de legăură le așează bine în realitate, fără grabă, lărgind prin ușa pe care aceste o deschid, lumea satului românesc.

Cât de mult poate să doară albul, mai ales toamna când se acutizează toate nostalgiile.
Deci și iubirea poate lua prizonieri ... este bine, asta dă un sens așteptărilor.
Mai vreau poeme, toamna a început deja parada pe străzile orașului.

http://www.youtube.com/watch?v=mE45pn_AMW0

... pentru că mereu există o continuare, indiferent de elementul de trecere. Pasărea asta fără nume ne străbate mereu cerul și când capătă o întrupare în cuvânt este probabil pentru ultima oară când îi auzim glasul \"mai sus cu o treaptă\".

Frumoasă comparația carte - vis, o bibliotecă de speranțe îndreptate spre lume.

\"Singuratate\" sună altfel aici, chiar și \"tăcere\" aduce mai mult a liniște. Este mult soare în suflet - \"cât/să rostogolească o mare/între două inimi\".

Superbă curgerea, un poem limpede, într-o continuă mișcare.
Îmi place foarte mult \"întâmplare a verbelor\", textul trebuia încadrat la poezie, ca și textul de față pentru că despre asta este vorba.

Acum despre \"atelier\" ... ar fi bine să nu dai mai multă importanță decât este cazul, nu prea cred că îți va explica vreodată cineva de ce \"punct și de la capăt\" a ajuns acolo. Totuși texte ies din atelier - se întâmplă!

Nu vei zăbovi \"în atelier ca într-o cură la mare\" pentru că poemele tale au substanță. Îmi place să te găsesc și să te citesc.

În cea mai lungă zi \"durerea se înfășoară pe trup\" izolând singurătatea ca o fașă ... la exterior nu se văd semnele.

Frumoasă imaginea: \"sângele meu e (...) noaptea/Care mi se târăște prin vene.\"

Foarte frumos spus: \"orice depărtare e doar un punct/față de care tu ești ținta\". Tot ce urmează după diluează, sună ca o explicație.

Am citit și celălalt text, îmi place mai mult - reușește să te ducă cu el \"într-un alt timp\".

Succes pe mai departe!

Este interesant cum reușiți să conturați personajul într-un moment scurt, dar în care sunt concentrate multe detalii. Am senzația plăcută de ”în lucru”.

Sunt imagini puternice aici, în textul tău.
”Lanțurile plǎcerii” atârnând la gâtul unei libertăți vândute la bucată, reprezintă încă o iluzie pentru cei ”avizi de lǎcomie/și de colivii mai frumoase”, prizonieri într-o lume cu orizontul îngust. Deși aparent în opoziție, le stau alături sub același cer fără stele cei care au inventat ”fericirea în formǎ de vineri”, incapabil să vadă dincolo de regulile trasate în linie deaptă.
”fiecare are un înger cu penele jumulite
cu ochii acoperiți de oasele rupte
strivit de pendulǎrile tǎlpilor voastre
între cer și pǎmânt.”
Îmi place mult imaginea, este cea mai frumoasă. Ar fi fost mai puternică dacă ar fi fos puțin mai concentrată - eu, spre exemplu, am rămas cu ”fiecare are un înger/strivit de pendulǎrile tǎlpilor voastre/între cer și pǎmânt.” E doar o opinie, firește.
Din opoziția demon/înger nu rezultă un echilibru, între cel care râde și cel strivit apare o izolare, nu se mai înfruntă, sunt asimilați în compartimentări ermetice pentru că ființa umană își pierde încet, dar tot mai sigur, conștiința.

Roxana, conturezi frumos ideile, continuă.