Vraja Andreea-Alexandra

te-aș invita afară să ne luăm limba-n gură pe trepele gurii de la metrou acum zâmbim unul altuia când ne ținem de mână stând înghețați la o cafea și fulgii de zăpadă izvoresc de prin

Pașii iubirii Fug pe poteca udă Călcând frunzele

Băltești în sânge crud, Puroiul, șuvoaie din rădăcinile tale, mă infectează Aprig șerpuiesc ramificații nervoase în ventriculul stâng… Dreptul încă-i curat… Și-n frunze, ramuri crești copacule,

Te prelingi ulei doborât de soare Prin străzi uitate de-ntuneric Scârțâit de apă dulce aud Pâr, pâr, pâr, scânteie și roata din spate Cați o pană de curent pe trotuarul umed Un

Dacă citești aceste rânduri înseamnă că te-am visat. Ești un visător ca și mine și m-ai visat și tu. Trecând anii, ai așteptat să găsești un răspuns al vieții și te-ai uitat la stelele

Erai ca un proverb de viață Și îmi spuneai să mă gândesc mai bine, Te ascundeai pe sub degetul arătător Ca un monstru alb cu ochi venin Ascunzând misterul crunt al visului pierdut. Mă

Te strig pentru întâia oara din coridorul de argint. Aștept cu nerăbdare gongul vieții și al morții, să-mi spună de ce trăim. Eu cred ca trăim ca să murim, că trebuie să ne facem de râs cu ceea ce

...înger al nesimțirii mele Pleacă în negura scoarței de piatră să dormi veșnicia Troiei Visează că n-ai cap, n-ai picioare, nu ai sânge negru-n vene, ești o nebunie dusă drept prostie unui

Eu...in mărginita ființă vie Mă arăt dintr-o vecie Să se știe, Dragostea dintr-o cutie. E albastră...e curată Era neagră cumpărată Viața mea? E una moartă. Ceața, ca un vis se

Tresar și mă trezesc în ochii tăi ca marea. E atât de lină. tremurand la fiecare atingere mă pierd

Să-ți spun unde am citit ziarul: Era noroi și ceață, și nimeni nu ințelegea nimic. Vroiam un glonț cu maioneză la micul dejun, dar nu aveam cu ce Ziarul este tot ce a ramas dupa apocalipsă. E

Mă privesc din nou în această oglindă veche și spartă ca lumea, gândindu-mă la noaptea ce se asterne în ea. Nu mai dau crezare vorbelor ce le șoptește și nici faptelor pe care le văd. Mă uit în ea cu

Tu nu scrii? Stai pe scaun, șchiopătând de cunoaștere, Cu aripi de ceață răsfirate în vis. O noapte de ceva albastru, îi da viață foii de ceară ce se scarpină cu pana de curent. Pământia tablă de

Ceață de-un albastru crud se frământă în materie, Corzi de soare, în visare, se revarsă, iar pe mare Cer și stele, îmi ating buzele grele, Și m-atrage vântul în visare. Sarea de pe sân mă usucă

Oglinda îți arată ce vezi Ea îți arată ce crede ea că trebuie să știi Tu știi ce îți arată ea Te golește pe dinăuntru și te umple cu paie Oglindirea ei mă înspăimântă Mă văd pe mine și mi-e

Sângele-mi cade și se prelinge pe sân, lăsându-mi o lacrimă in oceanul de vise Sânul stâng și-a pierdut mințile și a căpătat o tentă de nebunie Răsuflare după răsuflare mă legăn cu tine pe gând Si

Guma de șters încearcă să șteargă ceea ce simt pentru tine. Un tuș, mai poznaș, scrie la loc cuvântul \"iubire\" . Creionul zgârie pe foaie câteva hieroglife pe care nu vreau să le-nțeleg Ce-aș

Trenul zboară pe cerul din nori buimăciți de zumzetul plictisit al morții Tu ești mort. Tipicarul naș verifică morții să vadă care e mort mai puțin și să-i tragă un glonț în vene. Tu și celălalt

Pătratul a devenit dreptunghi de când te-am cunoscut pe tine Cercul șase laturi are Când te sărut văd două paranteze pătrate și o ecuație M-am săturat de șoaptele tale prea unghiulare și