voiculescu daniela

nu mă fotografiați, când citesc ziarele! de la o minciună, la alta... hârtia începe să strige cât mistreții împușcați la Balc, ieri, la prânz. mă uit pe a treia pagină a ziarului „Libertatea” și

lacrimile m-au ținut vie, ca o ploaie... și-am crescut, precum o salcie, din vise și dorințe... în zori de singurătate, albi. în nopți de rugăciuni, albe. cu îngeri și lumini de dor. mi-e dor

fără vise, fără trăiri... sunt doar o ploaie de noiembrie, o vioară pe Riviera Franceză, rătăcind un parfum de lavandă printre dorurile palatelor roz. fără spirale, fără

stau și privesc ceața... felinarul are ochi de balaur, șoaptele lui mă învăluie pe-o margine de concluzie... poate așa a trebuit să fie, o ironie. Felix să mă arunce în brațele lui George,

viscolul e dirijat pe ritm de căutare, sfâșietor... halucinațiile învârt toate frământările tălpii de urs. ... și urmele mele se dezlănțuie, prin corul inimii crăpate la

trecând peste... statui și oameni, artificii și avalanșe, cărămizi și oseminte... timpul numără și strâmba lașitate, și falsa conjunctură, și trădarea iubirii... atunci când știi că telenovela

da, așa strâmbă, pe ramura dreaptă a timpului ce se agăța de graba unui cer alburiu, uitat. mă săgeta locul și spaima mea era ecoul tău, adolescentin. aș mai fi stat, așa simplu, pentru că

timpul mi se face fir de păianjen, viața mi se ascunde într-un colț de vreme, care țese ceață de dor. zâmbetul tău a rămas pe o stradă, așteptând aura dragostei nebune! veneam cu un alai

cine râde în mine, cine se veselește? o fărâmă de clipă se rostogolește prin aerul zborului meu, se joacă! tu ești! mă guști din lacrimă și spaimă, din vis și dorință, din ochii ce mă ard și mă

când începe decembrie, timpul seamănă cu o mirare de dor în ochii Sfântului Nicolae... devenim copii, ne dorim dulcele mângâierii, căldura primilor fulgi de nea, zâmbetul luminos al străzilor

oare îmi va înțelege cineva lacrimile... toate lacrimile? în copilărie, am plâns de singurătatea pe care o vedeam cum îmi dă târcoale! oamenii nu știau să își trăiască viața, se răzbunau pe

este, iar, 5 decembrie... este ziua noastră, iubitule! ne cunoaștem de un an. mi-aduc aminte de cel care stătea în fața mea, scriind cu fum lunatic... Daniela Voiculescu. am păstrat

de ce-ai pus, Doamne, atâta suflet de femeie în mine, atâta dorință, atâta simfonie? darurile mele sunt ca fulgii de zăpadă, nu țin decât o secundă în palma bărbatului, sunt deja uitare, deja

să-mi mai spun o minciună frumoasă? nu îndrăznesc, timpul este deja răsturnat, ca un păianjen sătul de melancolie, drogat cu sunetele unui clopot de ploaie... pe sfârșite! un lung adio,

îți văd mâinile pe taste, pe porți, prin lumea hârtiei, la volan, pe mijlocul meu, măsurându-mi șarpele făcut inel... și tac. te văd privind banca din curte, vorbind cu ea despre mine, în poeme.

Dragă Artur... știu că ești departe, dar trebuie să îți mulțumesc! Aceste lacrimi, care îmi curg... sunt pentru tine, sunt lumina sufletului meu! Sunt lacrimi de fericire! Ai reușit, dragă

evident... Făt-Frumos nu mai vine pe cal, ci într-o mașină 4x4, cu celularul lipit de ureche și ochelarii de soare pe cap... lumea s-a schimbat! cine credea că bunica mea, la 93 de ani, se va

mâine îmi iau pantofi de pânză! pe cutie scrie fuchsia... și simt gustul verii ce o să vină! voi fi iarăși balerină! voi visa... plaja de la Mangalia, Bulevardul Stelelor și coloanele romane ale

el m-a privit trist – venisem prea târziu! și eram și ciudată! mâncam pâine neagră cu migdale, beam suc de orz verde și presimțeam cutremure! parcă eu aș fi fost prima toamnă în care nu crede...

cât ai să mă mai visezi? câte mângâieri vei da chitării, crezând că-i trupul meu? câte strigăte îi vei prinde, crezând că-i sufletul meu? te subțiezi, iubirea mea albastră... într-o noapte de

ochii mei sunt flăcările unor ploi de toamnă... violete. disperarea mea, ropot sălbatic pe inima clipei, vine din impulsul unei oglinzi care se crapă între realitate și lașitate. se preferă

ne-am dat întâlnire... știind că nu-i o glumă! ochii tăi mă caută demult... sunt și veseli, sunt și triști! nu știu cine pariază pe noi, dar s-a întâmplat! tu să fii misterul care se