Voicu Tudor

uite că infinitul se tot mărește și nu crapă totuși o bună parte din viață lumea e doar un geam blocul pitic fără balcoane se-ntinde în curbă de la răsărit vântul ușor clatină o reclamă de

ca o tristețe scuturată din batisetele exilaților ca un drum făcut cu puterea minții peste ocean mereu la timp îți dă pastilele pentru frică la capătul patului o asistentă cu gâtul de

până la urmă fericirea asta ne oamoară exact ca lava căzută peste trupurile îmbrățișate puteai să crezi așa ceva? măcar azi copacul din față să-și îndese crengile cu tot cu vrăbii în patul

casa noastră ar putea fi o masă de lemn viața noastră un meniu cu bături mai tari sau la halbă Doamne doar Tu poți să asculți asemenea tâmpenii Fă-ne te rog din aerul ăsta moale un cartuș de

cum altfel, decât mizerabil? gândul celui care se ascunde-n mulțime, scrie despre bucuria supraviețuirii, tremură și răde nervos în pasaj la unirii, de teamă să nu fie descoperit și împușcat de

doar un străin vede indicatoarele ruginite către o depărtare de ploiae și iarbă doar un străin simte în tălpi copilăria de igrasie a oamenilor de sub canale fuga îngrozită a

a renunțat subit la băutură adică nu mai spune nimic despre ea nici despre el micile planete de aer care se înalță spre gura paharului nu mai spun nimic mai degrabă că luna e ca o minge de

toată puterea mea e în cuvintele pe care nu le am izvorul înțelepciunii mele abia mai picură pe sub gușa robinetului nestrâns de ce ma iubești Doamne? eu nu exist e doar amintirea teneșilor

într-un mic oraș cu cimitire la fiecare stație de autobuz cu ochii suflecați la gâtul femeilor fără țară deraiez ca un tramvai de plută la răspântia dintre frică și bucurie cât să mai plimb

sigur poți scrie folosind degetele cât mai economic așa cum strigă fratele de sub dărâmături tot ce se mai poate face e un plan simplu de supraviețuire metaforele cu frunze căzute s-au

nu a murit nimeni poate doar bătrânețea noastră așa cum ne-am închipuit-o o vreme până să ne îmbolnăvim de fapt au murit toți și am rămas numai noi fiecare la alt capăt de

rămăsesem o statuie în trupul meu spațios crescut peste noapte copilul fugise ca un râu fără albie printe blocurile mici și gri ferite de limba încinsă a lunii aici la periferia

trebuie neapărat să scot urletul ăsta din mine să-mi izbesc plămânii de colțurile teșite ale pieptului să-mi sară-n inimă cel mai curajos airbag iar ea să-și tragă sufletul ca pe o pijama cu

știu bine și chiar am visat că voi pica-n genunchi odată lânga bellu cerând iertare zidului așa încât asfaltul va crăpa și vor țâșni ape murdare ești o mizerie îmi voi spune ajuns deja pe sub morți/

chipul străin din oglindă privindu-te fără aer legănat în tăcerea câinelui ca-ntr-un film pentru surzi pe vârful limbii o cruce cu dinții trosnind până la pulbere sub ochii umezi ai

măcar tu să vezi tot ce nu pot scrie tot ce mi se-nșiră în urmă batalionul de ore trecut în rezervă linia frântă dintre punctele A și B viteza cu care alerg pe drumul de țară spre ultima

cu așa greutate încât a subțiat asfaltul iar noi ne ducem dorul ca pe o roabă cu ciment și am scăpa doar cu o strângere puternică în brațe în orice dacă ne-am cimenta așa înlănțuiți cu ochii

am limba moartă sunt personajul meu înfometat prin diversiune în timp ce mama doarme și tușește o lună prea plină răsare aproape de rădăcini aproape de vestea unui mare cutremur în urma

zilele trec pe lângă noi înghesuite în dacii vechi și murdare iar noi prietene bem din aceleași halbe în bodegi sigure pe unde iubirea nu a trecut nici din curiozitate noi ne-am pus fundul la

parcă e noapte de 2 vieți 3 sirene NINO Nino nino din ce în ce mai stins într-o depărtare continuă: de la etajul 4 cartierul e o pădure astmatică pironită cu case și lumini palmele lui cu