Victoria Danis

e spartă oglinda în care mă priveam- căutându-te. numai în ea puteam trece dincolo de real regăsindu-te pe de-a-ntregul. (-tu erai atât de departe!…). în ochii mei- lumina ta, urându-mi

Cubul meu nu mai are nici un colț nesfărâmat. Pare o sferă perfectă acum. Dar nimic nu poate fi perfect! Când o sa înțeleg? Când o să accept acest elementar adevăr de a fi? Tu trăiești pe vapori,

cum să fac să mă dezleg de întrebări? piatră albă, peste altă piatră, ele se așează, egale- piramidă într-un deșert de tăcere. nici un mag înăuntru care să știe descântecul sacru.

fiecare cuvânt naște un altul înainte de-a fi rostit pe de-a-ntregul. fiecare tăcere se multiplică dureros de curând- cercuri concentrice în oglinda în care te-arăți. cuvintele sunt ale

trăiesc sacadat, paralel, recompunându-mă neașteptat din fragmente de memorie istovită. privesc îngrozită mormanele de nisip care așteaptă să curgă în clepsidră- timp ramas de

ascuțită-i piatra care lovește secunda. mâna ta arde până la sânge, până la os. nerostitele vorbe se agață de umbra trecerii tale prin Timp. ma așez, tăcută, la piciorul pământului. e

miez de noapte... rădăcină de cer înfășurată pe trup de stea în timp de decembrie. săgeată de lună adunând rămășițele zilei. și rămășițele anului care stă să se piardă . și rămășițele dorului

Azi nu am gânduri. Doar păreri, doar urme de-ntrebări mirate, voalate, stinse, risipite-n zări, fuioare albe-n depărtare desenate... Azi n-am cuvinte. Doar tăceri -ascunse-n ochii triști,

Þin în pumnii strânși, speriați, cenușa unui ornic oprit. În secunda aceea ruptă din vis și din noapte, când de jur împrejur se prăbușeau fortarețe- în secunda aceea dintre paradis și