Victor Țarină

Înțepenesc după fereastră cetini de cărbune ud Un astru de stradă fără răsărit împinge o omidă Pe geam înnoptând ceața vederii lasă dâre Undeva jos un contur de cretă doarme nemișcat Prin geam

Cobor pe străzi și fluier ca golanii mai sparg vreun geam ori câte-un felinar în parc mai sperii câte-o fată-ntârziată de prea mulți ani să-ntineresc cu anii și-apoi când se-nserează, roșu,

Însfârșit vântul suflând peste case și sus în turlă un ceas care se vede din școală Însfârșit dulăii bătrâni șchiopătând pe stradă o fată grăbind pasul deschizând o poartă Și Canalul

Ieri după ore de mers pe malul râului în țundra ciobanului de la munte am poposit la răcoarea brazilor ce creșteau din suflet și deschizând o mână ca un pod deasupra ierbii înverzite am împins

De când trăiesc n-am murit niciodată nici nu vreau de altfel e un sentiment mult prea trist De când trăiesc m-am născut o singură dată fără să vreau, de altfel e un sentiment mult prea

Lumina se revarsă peste dealuri undeva spre apus, ca sângele unui martir ucis în pragul serii De-acum așteaptă miezul nopții ora nălucirilor: pe străzi se ivesc în lumina ștearsă a

Tânjesc după ceva plictisitor și stins ascuns în spatele-orizontului de blocuri răsfirate pe florile de câmp Nu mă-nțelegi plictisitor și infinit de stins Ceva amintind de freamătul

Era singur și leneș În loc de picior își pusese o roată în loc de gură un clacson Era singur și trist În loc de creier își pusese o bombă și-n loc de inimă un ceas Haideți să-l

Ne-ntoarcem din clopotul orelor de viață luând căile întortocheatei cugetări de seară prin labirintul șubred de argilă roasă purtăm parcă mai greu cadavrul, încolăcit în trup pe inimă și suflet,

Sparg geamuri de crâșme, vitralii și geamurile voastre azi le sparg și prin ele candelabre, tablouri Voi iar mă veți prinde și închide și eu iar mânios voi ieși să sparg geamuri, vitralii și

Vei fi ca și fiara aceea învinsă privește cum îți sângerează rana vei fi ca și fiara aceea învinsă ca și fiara aceea cu colți tociți Ia-mă de-aici! Vei fi ca și fiara aceea gonită de orice

Penibil trebuie să se simtă Luna cu-atâtea telescoape și lunete îndreptate către ea Dar nu-și ascunde niciodată rotunjimea sânilor de piatră căci îi face bine soarele pământesc marea

Și toate în fuga noastră munții, pădurile, străzile anotimpurile, sentimentele le inventam chiar atunci, la minut ca pictorii hrăpăreți de litoral până când ajungeam să credem că nu mai e nimic

Se făcuse noapte și pluteam într-o mare, fără valuri de martini Ca să nu mă înec, l-am înghițit pe tot Abia atunci am înțeles că de fapt mă aflu într-o sticlă o sticlă fără dop De sus mă

Mi-a tăiat aripile înainte de a-mi spune că sunt pasăre Azi, când îmi privesc oasele fără pene, mă gândesc ce bine te-aș fi îmbrățișat din zbor, ce cald ți-ar fi fost la pieptul meu când

Te vedeam ieri pe o stradă într-un oraș, azi pe o stradă în alt oraș și zău îți stătea bine pe aleile asfaltate, măturate zilnic totuși pline de frunze Treceai mereu visătoare prin lumea mea,

Știu bine că e toamnă după pata sângerie din perete și durerile de cap după urmele de dinți pe marginea persianului și senzația de scame din gură după frunzele ce ne-au căzut nouă,

Sunt multe râuri ce-ar fi curs printre brațele mele împădurite dacă nu le-ai fi sorbit tu dacă nu ți-ai fi lipit buzele de izvorul din stâncă Sunt mulți vulturi îndeosebi de munte ce-ar fi

În ghetele mele rupte noroioase, văd singurul chip de-a-mi aduce pământul în casă Am o lume de rinoceri și păsări-lire pe covor ce nu poate fi de conceput fără pământ Uneori seara cad în

M-am ascuns în globul albastru al ochiului meu trăgând în urmă cristalinul ca pe-o ușă, puteți oricât să mă strigați să ies de-afară, c-aici lângă proiecția orelor mi-e bine Cu capul de

Mi-e trupul rănit de-atâtea rotații mi-e trupul rănit de-atâtea sferice, eliptice rotații mi-e inima crăpată și sângele-mi furnică printre coaste Se va usca și inima-ntr-o zi va rămâne

Te-ai așezat să bei sângele proaspăt al ierbii aici la poalele muntelui gustând din puterea argilei să poți să mai urci cale de-o zi sub focul albastru al cerului Ți-e hărăzit să fugi să nu

Iarna, spune: Are să treacă Și molima asta de suspine Mai urmează o surpare de amintiri Un tânguit de ursitoare Și apoi vara cu vertebrele câmpului Și câinele legat de picioare Are să treacă

Poți să-ți dai doctoratul din coronavirus Ca un comentariu despre Apocalipsa Sfântului Ioan Să scrii acolo că am fi supaviețuit dacă ne făceam Din timp o Arcă și o lansam la apă din șantierul 2