Victor Potra

Domnule Marius Șurleac, două observații:
1. Când rebeliunea este adoptată ca model continuu de luptă cu entropia culturală, calitatea de a nu lăsa praful să se aștearnă o poate transforma în tornadă. Știți foarte bine și dumneavoastră, și domnul Gorun Manolescu, că tentația cea mai primejdioasă în fața descoperirilor succesive este oboseala „maestrului”. Atunci are tendința să se aștearnă praful, situație ilustrată exemplar de Einstein.
2. Eleganța și curățenia unei demonstrații matematice sau a unei teorii fizice bine făcute, induce în mintea profanului ideea de simplitate: „idee de geniu” etc. Câte formule matematice a frământat Einstein (tot el) până la simplitatea ecuației e=mc(2), pe câte drumuri greșite a mers? Și câți înțeleg, chiar și în ziua de azi, după un secol, complexitatea din spatele acestei „reclame” pentru fizică?
Simplitatea este mai periculoasă decât estimați, e cheia pentru renunțarea facilă la un mod de gândire, care începând cu ceva timp înainte de Newton (puțini știu de înaintași), ne-a dus pe calea cunoașterii foarte repede, foarte departe.
Poetic vorbind, fără curiozitatea ucigătoare de simplitate (care simplitate e de multe ori aparentă!), încă ne mai luptam cu teoria lui Ptolemeu, nu cu teoria unificată a universului…

Domnule Gorun Manolescu, pentru a fi foarte sincer: nu știu cum să gestionez conceptul de „oază”, sunt obișnuit doar cu mâncatul de scorpioni în drum spre coastă. M-ați luat prin surprindere.
Am să spun altceva decât mulțumiri, mai aproape de Topic, o lecție (încerc să învăț în marș forțat). M-am uitat instantaneu la pagina dumneavoastră după comentariu, să văd cine sunteți din punct de vedere intelectual (10 ani de a-cultură, deh…), așa cum fac de altfel întotdeauna cu autorii oricărui com. Am deschis ultimul text postat, „Orgasm de un anumit fel (versiune nouă)”, pe care de altfel îl zărisem în listele agoniei, îl ignorasem din cauza titlului (care nu este nepotrivit!).
Am făcut fizică suficientă în context educațional, și apoi lecturi până la vomă (de la Heisenberg la Schrodinger, și până la Stephen Hawking și după – lecturi ușoare vor zice unii, dar în context filosofic datoria e să înțelegi, chiar dacă nu creezi). Blaga și Barbu sunt referințe epistemice curente în facultatea de filosofie, și nu numai. Faptul că puteți să comunicați într-un limbaj accesibil ultimele abordări epistemologice, anume că descoperirea științifică presupune multă intuiție, imaginație și, din punct de vedere uman, un orgasm asemănător creației artistice, chiar dacă într-o „versiune nouă”, m-a umilit. Nu atât pentru eleganța demonstrației într-un context literar (!!!) și nu gnoseologic, cât pentru presupozițiile mele. Pentru faptul că a trebuit să primesc un com de la dumneavoastră ca să vă citesc textul.
Ceea ce mă duce înapoi la Modelul agonic: ceea ce ignori poate fi ceea ce te poate crește. Nu este suficient să cultivi diversitatea, trebuie să o îngrijești, să o guști, să tresari la orice specie nouă. Sintetic lecția este: comoditatea favorizează simplitatea. Pentru această lecție pot să vă mulțumesc, fără a mă simți stânjenit.

Adriana, ce „mă mână-n luptă” e revolta disperată față de încarcerări, ale oricui, de toate felurile și întru orice. De aici și moto-ul meu (deși un moto este și el o carceră). Sunt, cel puțin uneori, persoană „non-grata” pe agonia, totuși această comunitate practică diversitatea în ciuda părerilor membrilor săi. Este exemplul de osmoză în care întregul este mult mai mult decât suma părților.
Știu: creștinismul (sau ortodoxia) nu este cel mai mare pericol al timpurilor moderne, deși am început zbaterea cu el. Îl cunosc însă bine, îmi fac mâna pe el. Acesta este un text unde anunț ce vânez: simplificarea ca închisoare. Și o soluție, neașteptată (pentru mine): agonia.
Transformarea aurului în fier poate fi relevantă ca metaforă pentru evoluția modernă, dar:
1. Nu aceasta e miza principală - scăderea valorii cătușelor cu care suntem înlănțuiți spiritual, în definitiv s-a trecut la încarcerarea de masă, trebuiau găsite soluții…
2. Pasul următor e probabil plasticul, vezi Britney Spears și multe alte bârfe înrobitoare de gând, nu face greșeala însă de a le considera mai puțin eficiente… Dimpotrivă, ceea ce este panicant pentru mine e tocmai rentabilitatea producției industriale de mituri ieftine, de plastic, ceea ce apoi permite și o versatilitate înnebunitoare: rafalele de hipnoză vin într-un ritm infernal, susținute de o buclă de feedback economic.
O soluție poate fi să pleci de acasă - sau dimpotrivă, să te așezi la televizor - cu modelul agonic fredonat în gând…
Care te poate duce la concluzii surprinzătoare. De exemplu: nu-mi place nu înseamnă „e urât, indigest, imoral, inacceptabil”, ci doar că mie nu-mi place, și ce frumoasă e lumea plină de lucruri care nu-mi plac, astfel se naște alegerea, și pot fi eu, unic, și prin raportările mele la selecțiile pe care le fac.
Și nu în ultimul rând: nu te lăsa înșelată de virulența sau absolutismul reacțiilor unora dintre membri agonici: întregul chiar este în acest caz mult mai mult decât suma părților.

Pe vremuri, bărbații își lăsau femeile și plecau: la război, la coasă, la alte femei… În zilele noastre, bărbații își lasă femeile și pleacă … la alți bărbați. Iată-mă așadar, plin de solicitudine în a rescrie și explica „personalul” prietenului meu, Adrian, către turbulenții Silviu și Șerban, un adevărat SS al agoniei.
Stimabililor, voi n-ați văzut că textul ăsta se citește de la coadă la cap? Astfel, totul devine limpede. Să vă traduc:
„aterizez galben într-un zgomot infernal
surzilor, și ce aeroport urât aveți
așa că plec acasă
unde n-am nimic de făcut”
Ați reținut, invers, da?

Urmând secțiunile poeziei tale, am găsit….

1. patriarhatul – dă-l dracu’ – ai dreptate, și e cazul să învețe ce nu pot face, „consecință viitoare” , „jetul de lumină”, punere la punct impecabilă,„ești ceea ce vezi ai ceea ce vrei”
2. remarcabil că abia acum vine „de ce”, majoritatea începem cu el. deconstrucție exemplară a cotidianului care așteaptă receptivitate, fără s-o merite. „plm” este o distanță atât de subtilă față de discurs, încât am rămas cu gura căscată. america, într-adevăr, știe cum se moare din cotidian fără un banc la sfârșit, am și câteva piese de teatru la-ndemână ca exemple (Un tramvai numit dorință, Gustul mierii etc.)
3. de acord, cui folosește dacă explicitez, din nou puternică pe semnificație, deși aici imaginea e „decoy”, chiar dacă spune adevărul.
4. cum de știi atât de bine că întotdeauna se crucifică de bună voie? Și într-adevăr. finalul e fără tunete, doar privind pe fereastră, cum curge ploaia peste o mare interzicând reperele…
5. desigur că așa trebuie executat(ă), sper doar că „și-ai să vrei să vorbești cu mâinile / la urechi” înseamnă că nu mai are mâini de irosit. Adică preview e de modestie, ai mestecat deja, nu?

Nu știu să comentez stilistic poezii, încerc să le trăiesc la intensitate maximă, când mă prind, așa că întorc autorului sentimentul, ca o oglindă a intențiilor sale…
Mulțumesc pentru perspectivă…

… încât mă opresc și mă uit la tine Călin: ești și tu zeu? O lipsă, și în același timp un vârtej de geniu: imaginea e atât de puternică încât în spatele ei nu mai are loc nimic… decât ce vrem să punem noi… Diger foarte greu poezie, și doar genul Nichita… Nu sunt Poet, nici critic, pot să vorbesc doar despre omenescul poeziei, despre ceea ce mă hrănește dintru ea… M-ai oprit din vânat, Călin, cu o pradă prea frumoasă pentru a fi ucisă…

Mi-am recitit textul după douăzeci de zile. Este exemplar pentru cum poate evolua gândirea într-un singur text, deși din această cauză este inconsistent. Începe Rousseau, cochetează cu Voltaire, termină în forță Moliere.
Resimt această evoluție major, fiind neîncheiată, așadar mă voi retrage pentru limpeziri din comentariile agoniei pentru o perioadă de timp. Excepția: textele care presupun acest lucru pentru a merge mai departe.
Polemica, acolo unde e cazul, o voi purta exclusiv prin intermediul textelor, în măsura în care merită publicate. Sper că acest lucru mă va ajuta să cresc, în ritm de metronom. Din acest punct de vedere am început deja să număr, și am ajuns la unu. Urmează doi. Nu știu să număr decât până la trei.
Pentru întrebări directe recomand o abordare directă, pe email.

…ceea ce i-a făcut pe umani să-l declare uman, în virtutea dreptului lor de a hotărî că invulnerabilitatea este inumană fără un punct slab. Paradoxal este că Ahile era om tocmai datorită iubirii de invulnerabilitate, călcâiul este ceea ce l-a promovat, neîntrebat, în rândul semizeilor. Unde ar fi ajuns Ahile dacă doar călcâiul lui era invulnerabil? În ziua de astăzi era probabil fotbalist, pe atunci…
Exercițiu pentru acasă: Ahile este călcâi.
Și dacă tot iubim atât de mult miturile, nu ar trebui să ne mire că apar povestitori. Din fericire pentru povestitor, miturile apar rar.

Cretacicul nu poate oferi chiar toate dovezile, au fost afectate de cataclismul planetar violent care a marcat dispariția cuvintelor mari și apariția cuvintoferelor. Tot pe atunci mi se fragmenta și Laurasia verbelor definitive. Este o experiență, dar contestabilă dacă arheologizați în ansamblu.
Genomul este eclipsat azi de contracte, așadar dreptul de Homer este o aproximare rezonabilă.
Treacă-meargă - de acord, cu o precizare, personajul nu poate fi „acea” decât la plecarea cu atenție din fața textului, e de explicitat pentru a nu induce în eroare.
Domnia mea alege adesea petrecerile întru, ceea ce mă duce la lămurirea celei de-a doua uimiri: plagierea lui Noica este modul în care pot face bungee-jumping cu o gleznă oloagă, iar inocenții au fost protejați de devastare prin trimiterea totuși sacadată în toate direcțiile temporale deodată.
Uimirea întâi, necesitând închiderea ochilor, vine la sfârșit, rotund: pentru că le dăruie de le merg fulgii și le sare anatomia dintre Cordate direct în Încrengătura Mollusca, genul cu cochilie.
Crasă fiind, nemulțumirea apare în curând, presupun…

Acest text se va scrie singur, pe măsură ce o să curgă mailurile și Re-urile. Personajele se vor defini pe parcurs, prin scrisori.
Este un text scris în doi, pe principiul ping-pong, cu variații de șah, și atunci intenționat detaliile sunt incomplete (observație corectă, Alexandra), pentru a nu-l limita prea mult pe celălalt. În acest context abundența înseamnă și opțiune, se poate merge pe mai multe piste, coautorii aleg unul de la celălalt de-a ce vor să se joace mai departe.
În principiu acest text trebuie să mai crească preț de ceva ”mailuri” pentru a fi proză, dar aici e locul lui, doar că e un proiect în dezvoltare.
Sper că va fi o poveste interesantă să vedem cum se conturează sub ochii noștri și personajele, și firul epic.
Sursa inițială a textului sunt două comentarii, de tip „fandare” – „contra-atac”.
Dacă autorul „fandării” dorește să continue, atunci se va face cunoscut implicit, prin următorul „mail”, dacă nu, acest proiect se încheie aici.
Vom vedea, eu am doze de răbdare luate din timp de la chioșc.

Nu mă supăr, dimpotrivă, mai ales că întotdeauna m-am simțit tot atât de frumos precum biografia mea, întotdeauna nici mai mult, nici mai puțin, mulțumesc pentru compliment.

... pentru ca am fost poate abscons. Imi place atat de mult textul tău încât îmi pare rău că trebuie încadrat la explicite. M-am întrebat dacă nu ar putea fi... curatat, după care mi-am dat seama ca e intreg asa.
Good work

...la expresii explicite.
Îmi pare că... nu era NEAPÃRAT necesar să te încadrezi la explicite, George...
Evident, nu-ți sugerez să te falsifici! Știu din proprie experiență că autenticitatea cere sacrificii de imagine... :) Știu că ceea ce simțim ne face ceea ce suntem. Și gândim în cuvinte-răcnete concrete, nu în butaforii... dar uneori, doar uneori, e adevărat, poți rămâne la fel de mistreț rănit de agonia lumii moderne și fără să sângerezi, să-i sfâșii fără avertisment, fără să sune cornul...

Am recitit textul, m-am râzgândit...
Ultima frază e necesară, așa cum e...

Unul dintre textele care a pătruns, prin fanta îngustă rămasă pentru pândă...

Călin (iartă familiaritatea, dar nu pot fi de loc „ațos” pe acest subiect)…
Interpretezi minunat partitura, părere din afară…
Nu este un comentariu la care să răspund eu, mă depășește perspectiva (în sensul trebuinței de serenitate).
Relativ la viziunea care mi-a deschis drumul către acest text, trebuie să-ți spun câteva lucruri concrete.
Nu există nici trufie, nici umilință în acest text. Nu știu a fi Profet, e prea mult și prea puțin. Povestesc, nu înțeleg. Și încă o dată, povestesc, înțelegi? Tangerine a lăsat urme pe agonia, e tot ce am avut la dispoziție. Aș fi spus Heinrich Schliemann în loc de Homer dacă nu aș fi mințit (iar stilistic… nu mai vorbesc). Unul dintre lucrurile pe care le iubesc pe agonia este arheologia interacțiunii. Eu am văzut ziduri. Le-am povestit, nu le-am explicat. Dacă am ridicat altele, am eșuat.
În semn de mulțumire reală pentru acest comentariu pot doar să-ți mai împărtășesc ceva: asemenea tuturor celorlalți, nu sunt ceea ce par.
Cu respect, Victor.

și încă un lucru de știut... este \"oda noemica\", nu odă noemică sau alte combinații de diacritice...

domnule mult-mai-autor, dragule, omule! ce amalgam te face să faci apel la cenzura editorilor? (atenți la comentarii!?) revino-ți, nu ești tu! ești de cu totul alt soi, recitește-te, ascultă-te!
eu nu sunt dumneavoastră și nu e nici cea mai mică bătaie de joc. te rog să nu mă crezi pe cuvânt și să citești și apoi să simți cu atenție. la mine daimonii sunt împărțiți pe căprării, Amarel nu are voie aici…
tu creezi exclusiv în stare de sobrietate, nu? poate mă ajuți, am într-adevăr o problemă…
ai grijă de tine dragule… și de paharele de la Ikea :)

...eu nu o vreau pe noemi, pentru că nu am nevoie să vreau… și nici nu mi-am dat voie... dar nu e o problemă de dorință și noemi categoric cântă, te rog recitește Tangerine…
buletinul meu e atât de mic față de această petrecere întru ființă, ce să faci cu el, dragule…
faptul că ne comportăm ca fauni și bacante e real. dar eu nu râd de revelație. și nici nu râd. dacă mă împingi să depășesc rolul de povestitor spun atât: foarte multă tristețe părea împrăștiată pe jos, nu știu să râd de asta…
în rest… ești viu Alberto, și îți mulțumesc …

… homer, noemi… fără ironie, fără divinație, a ajuns la urmele bătăliei… pentru mine, subiectul scrierii de față este o piesă jucată în absența mea, dar cu reguli ușor diferite de teatrul clasic: e și asediu, e și chemare la ființă, e și dezamăgire… tot ce am găsit în și poate mai ales în jurul lui Tangerine. e și arheologie noemi, și atunci bucățile lipsă sunt completate cu ipsos – alb…
și știi ce mai e?... știi… învățătură, noemi, pe care eu o descopăr lăsată pe internet… și atunci nu pot să nu mă întreb: dacă ar veni mâine Profetul să ne anunțe de unde ne pândește Adevărul, ce am face cu el?... probabil un zid în juru-i, cu o plăcuță „Profet – 2008 – categoria profeții autorizate”…
după ce îmi trag sufletul, mă uit și în trecut…

Andrei, o completare, că recitind com-ul simții o adiere de curiozitate subliminală...
Parcă să zic că îmi mai vine să trântesc încă câteva episoade, să vedem care. Seria e elaborată pe principiul Lucas - Star Wars, cel de față fiind episodul trei... sau patru? Oricum, considerând textul lui Doinaș ca episodul II, mai urmează sigur cel puțin \"Mistrețul - the origins\" și \"Mistrețul - the final battle\"
Multumesc pentru provocările amicale implicite :)
Victor

Andrei dacă eram convins că e de încadrat la proză și atât nu mai pierdeam timpul pe aici, acum eram deja în avion spre Amazon cu fiul meu, să-l învăț pe viu tehnicile de supraviețuire de la Discovery…
Unul dintre motivele pentru care scriu ceea ce scriu este ca acest tip de proză să nu-și schimbe încadrarea de la sf la underground.
Mulțumesc încă o dată pentru sublinierile prietenoase…

Andrei, înscrierile sunt la liber, însă doar dacă te riști să fi electrocutat :) ... că mă gândeam eu la un prinț anume, stăpânitoriu și prin pădurea asta, când am scris.
Mulțumesc pentru aprecieri, mai urmează (mă strădui)... :)