Nu sunt ateu

Nu sunt ateu. Sunt doar un om atât de mândru încât nu mai am orgoliul cunoașterii. Cei ce fac legea și filosofiile și religiile sunt siguri. De atâtea lucruri încât cu greu le ajung epocile să pună lumi în ordine. Cei ce sunt siguri se luptă cu cei ce sunt siguri. Se proclamă existențe și non-existențe. Arbitrii fac fotografii, apoi publică cronici. Nimic nu se poate cunoaște. O altă certitudine. Oamenii au nevoie de o producție continuă de certitudini. Pentru a supraviețui în întuneric. Rațiunea este echivalentă cu pipăitul. Te ghidează chiar și când ai ochii închiși. Dacă strângi foarte tare din pleoape, începi să vezi lumină. Astfel, știm. Atunci, nu ne mai e frică. Pașii noștri curg toți sub pleoape. Atâta drum pentru a cădea! Finalul, un spasm, o explozie de lumină. Am învins întunericul, nu avem nevoie de ochi. Suntem aproape-zei, datorită cărărilor noastre. A privi e o blasfemie. Față de tine, mai întâi. Cum să vorbești despre întuneric? Despre el, întunericul, nu despre o lipsă… Prin pupile intră în tine hăul. Astfel, afli. Sfârșitul e de la început. Nu am nici un adevăr. Doar, uneori, lipsa lui. Am renunțat și la aceasta. M-am luptat cu ei. Să deschidă ochii. „Afară e întuneric, chiar întuneric!” le-am strigat. „Nu ne oferi nimic” mi-au spus. „Ba vă ofer nimicul!” am zis. „E singurul lucru cu care puteți face ce vreți”… „Spune-ne mai întâi ce vrem” și n-am mai știut… Cei ce sunt siguri îi vânează pe cei ce sunt singuri. Până în pânzele albe, până la opțiune. Astăzi am aflat ce să donez la muzeu. E plecarea din certitudine. Eul. De fapt sfărâmarea lui. O fotogramă. Aceea care contează. Orgoliul celui care știe că nu știe e ultima clipire. E momentul să iau mâna de pe balustradă. Cea din urmă plecare. Fără argumente, voi fi mai plin. Nu mai am nici un motiv de predică. Doar foamea de a ține ochii deschiși. Și unica slăbiciune, de a-mi învăța fiul lecția privirii. Sunt întru necunoaștere, vă las vouă de știutul. Să-mi povestiți și mie. Dar să nu-ncercați să-mi închideți pleoapele. Nici pe cele ale puținilor orbi autentici, ce-i aud stând, asemeni mie. Propria teroare ne e de ajuns. Nu aveți cu ce să ne pedepsiți. Nici cu ce să ne salvați. Suntem de negăsit. Suntem în afara cărărilor. Suntem cei care privim.