Drumul murăturilor – jurnal pofticios (1)

25 decembrie era o zi aproape obișnuită, caldă, calmă, care nu anunța prin nimic evenimentele vulcanice ce aveau să urmeze. Împreună cu Dana am admirat circumspect expoziția culinară din Cișmigiu, ferindu-ne mlădios de zonele cu fum de grătar improvizat, adăstând în fața șunculiței ardelenești, evaluând critic bucățile de tobă cu aspect variabil, interogându-ne asupra misterului ascuns în spatele pieliței unsuroase a lebărului și a caltaboșilor recomandați ca fiind autentici de domnișoare cu unghiile făcute cu model, care în mod sigur nu au frământat niciodată un sângerete. Am ezitat serios dacă să luăm jumări sau nu, până la urmă am luat, dar de la Mega Image, astfel încât imaginația noastră să nu fie pusă la încercare în timpul degustării. Am cedat la niște prăjituri pe bază de mere, care arătau apetisant dar probabil că erau extrase din sarcofagul lui Keops, pentru că nu am putut găsi pentru ele alt atribut decât ”prăfos”. Gurmandismul nostru era în suferință și dat fiind că restaurantele din București sunt în marea lor majoritate închise de Crăciun, lucrurile se așezau înspre o dietă impusă de circumstanțe. Dar echilibrul cosmic deja fusese deranjat de pofta noastră crescândă și reprimată, drept pentru care inevitabilul s-a produs. Telefonul Danei a preluat inițiativa și a început să vibreze. Îndelung. Dana l-a scos din buzunarul unde îl adăpostește de gelozia mea perpetuă, s-a uitat la ecran, apoi și-a întors privirea spre mine: ”E Suciu” mi-a spus cu un aer dramatic. Presimțind aventura, am înghițit în sec și i-am spus: ”Răspunde”. Ficatul meu încă se întreabă dacă a fost o decizie înțeleaptă… Dana a avut o conversație foarte scurtă cu Suciu – ”Da. Bine. Sigur. Poate” – apoi mi-a întins telefonul. ”Vrea cu tine” mi-a spus, cu satisfacția lui Disney care îl vede pe Mickey Mouse în dificultate și așteaptă să vadă cum îl scot scenariștii la liman. Am înghițit în sec – a doua oară – și cu o voce de Bambi am behăit: ”Alo?”. Suciu, bărbătos cum îl știm, a trecut direct la subiect: ”Mâine la două vă aștept la mine, la masă. Avem de toate, nu aduceți nimic.” În fața unui gastrocaracter puternic nu am putut decât să mă înclin: ”Vom fi acolo, Adi” am șoptit cu răsuflarea tăiată. Aici este necesară o paranteză. Mulți mă știu ca un obraznic incurabil, care reacționează la orice autoritate în cel mai bun caz ironic. Dar sunt, înainte de orice, un gurmand. Ordinul lui Suciu de a mă prezenta la el la ora două ar fi trebuit să me revolte, măcar un pic, să fac balet, să comentez ceva. Dar știam că bunătățile ascunse în cămările lui nu se deschid oricăror muritori, iar murăturile, plănuite un an întreg și dospite cu nedisimulată dragoste poetică, sunt calea către o devenire interzisă celor mulți. Precum în dictonul atât de promovat în zilele noastre – ”Ești ceea ce mănânci” – și eu doream să fiu Suciu, fie și numai pentru o după-amiază. Să-l mănânc, să-l diger, apoi să mă despart de el în mod amiabil. O întâlnire gastronomică cu Suciu nu poate fi refuzată, și orice orgoliu pălește în fața unei asemenea oportunități. Acum, post factum, pot spune cu mâna pe inimă: fetelor, când vă invită Suciu să-i gustați Ardeiul Iute, lăsați în urmă orice speranță! Picanteria, ironia, disimularea subtilă a neastâmpărului fin și profund, de scriitor complet – toate acestea le puteți regăsi în degustarea Ardeiului Iute marca Suciu! Mai ales dacă îl devorați cu sărmăluțe! Atenție însă la dependență! Mirajul este profund, și efectul asemănător drogurilor. Chiar te simți Suciu când mănânci Suciu! Dar vai, devansez povestea impardonabil! Și mi s-a făcut atât de foame povestind despre Suciu, încât mă duc la ai mei să-i vizitez și să le devalizez frigiderul. Voi reveni cu burta plină, să continui povestea festinului sucian. Până atunci, încercați să nu vă îndopați foarte tare, că ospățul de-abia urmează!