veronica popa

Am umblat până la marginea umbletului, apoi m-am așezat, am privit cerul, am murit. M-am scufundat în mine ca o cârtiță, sap galerii întortocheate în care nu străbate nici un strop de

Cândva toate lucrurile se puteau număra... prin ele însele, prin mine însămi. Am numărat cel puțin până la patru: o furtună mare, care mi-a smuls acoperișul viselor, două morți cu priviri

Toamnă Nu văd în toamna asta-ncercănată Decât motivul pentru-a fi ce sunt Nu-mi place chipul ei bătrân de fată Pierdută si găsită prea târziu, Mi-e milă de-ntrebările ce zboară Din glasuri

Stau spânzurat de zâmbetul tău adormit ca un condamnat la moarte. Nu mă privi! Ascuțișul ochiului tău deschis, ca cel mai nobil oțel franțuzesc, va cădea asupră-mi ca o

Am căzut greu și adânc În prăpăstiile mele doar apa Șiroind din părul tău păpădiu. Mi-am sfârșit porția de cădere, Hău lângă hău, nu mai e loc Nici pentru o îngenunchere mică. Pe creste îmi

Sunt piatra mormântului meu. Pe pământ, în pământ, Rădăcinile-mi ajung în celălalt cer. Lovită sunt de coarne și aripi deopotrivă, Pentru drumul lui fiecare vrea piatră. Cu plăcere mai calcă în

La prima vedere ar putea părea un motiv serios de scris. Nu e însă un bun motiv pentru nici o acțiune. În fapt e cel mai bun motiv pentru a nu mai face nimic. Împlinești o vârstă

În așteptarea tremurată se așternea întunericul în straturi subțiri, între mine și noapte doar zidul de carne al pleoapei. Umbre fără ființe se strecoară câte una și fug, dincolo de zid nu

S-a-nchis albastru-n clopote târziu și urlă disperat la clopotar, ascultă zeule! ploaia de interjecții spânzurând de funie până jos la ochii icoanelor. Zeu cu o mie de verbe, aruncare a

Îngeri cad din cer stele absente pe tâmplele lumii flori.

Am uitat numele tău așa cum am uitat primul răsărit. Te-am așezat însă, punct pe cercul mare numit, nu știu de ce, inimă. E atât de ascuțită inima asta a mea, îmi taie trupul sub coaste iar

Îmi dezlipesc secundele așa cum smulgeam cojile rănilor de pe genunchii copilăriei. Din carnea sângerie împung cu privirile îngeri muți. Oasele mele dezbrăcate de cămașa plictisită a

Þi-am înghițit frumusețea chipului așa cum fachirul își înghite săbiile, cu gâtul întins ca o săgeată otrăvită... Þi-am devorat numele așa cum jivina își mestecă prada la adăpostul

Mă chemi chiar și numele meu alungat Se întoarce la tine.

Un zâmbet subțire mă străpunse și din plânsul șoptit de sub gene își fluturau aripi rugi și blesteme. Cuvântul străin își făcuse loc în mine singurul, mâinile mele subțiri

Mă doare chipul tău de piatră arsă te simt topindu-mi carnea, te simt făcându-ți casă în trupul meu de lacrimi. Te port cu mine ca pe-o dulce rană durerea ta alină și dezmiardă, cu

Îmbrăcată în cuvinte de sărbătoare mă pregătesc să le anunț moartea mea. Întâi exersez cu ușile dinspre curcubeu închise, privesc atentă la ploaia bătrână pe care va trebui s-o joc, urmez pas

Mi-am împletit o scară din propriul sânge, am sprijinit-o încet de privirea bătrână a lumii, am plecat încet fără să trezesc simțurile amețite ale nopții. M-am strecurat iute pe sub linia

Viața mea e și azi încălțată cu pantofii gri, primii ei pantofi cu toc, de 104 lei. Îmi zâmbește strâmb într-o poză reală clătinându-se pe tocuri, arătându-i fotografului, care semăna

De ce m-ai vândut mamă războiului? Acum mă digeră tranșeele... De ce-mi crește iarbă verde pe tâmple? unde mi-s zilele și nopțile unde-mi sunt mamă? Carnea pe mine de ce sângeră și ochii mei de

Trec lucrurile prin ele însele și cuvintele devin grele și de negândit... Vin anotimpurile tăcerilor întortocheate iar silabele sunt stătute ca iubirile de duminică după-amiaza.

Doi călugări stau pe podul unui râu: - Ce fericiți pot fi peștii! spune unul dintre ei privind lung în apa râului. - De unde știi? îl întrebă celălalt.Tu nu ești pește! - Dar nici tu nu ești eu!

O seară bătrână se așterne cuvintelor, fiecare silabă e un experiment nereușit, cuie, literele răstignesc vorbirea pe o limbă încă neinventată.