Tăiș

Am uitat numele tău așa cum am uitat primul răsărit. Te-am așezat însă, punct pe cercul mare numit, nu știu de ce, inimă. E atât de ascuțită inima asta a mea, îmi taie trupul sub coaste iar sângele meu e o hlamidă roșie. Sunt regina condamnaților, Dă -mi cupa! în cinstea ta voi bea cucuta ca și cum ar fi zeamă de îngeri, mă voi ridica ușor până îmi voi răni fruntea în coarnele stelelor. De acolo de la înălțimea rugilor te voi zvârli și-n cădere te vor sfâșia păsări în zbor.