Poezii

Am umblat până la marginea umbletului, apoi m-am așezat, am privit cerul, am murit. M-am scufundat în mine ca o cârtiță, sap galerii întortocheate în care nu străbate nici un strop de

Cândva toate lucrurile se puteau număra... prin ele însele, prin mine însămi. Am numărat cel puțin până la patru: o furtună mare, care mi-a smuls acoperișul viselor, două morți cu priviri

Toamnă Nu văd în toamna asta-ncercănată Decât motivul pentru-a fi ce sunt Nu-mi place chipul ei bătrân de fată Pierdută si găsită prea târziu, Mi-e milă de-ntrebările ce zboară Din glasuri

Stau spânzurat de zâmbetul tău adormit ca un condamnat la moarte. Nu mă privi! Ascuțișul ochiului tău deschis, ca cel mai nobil oțel franțuzesc, va cădea asupră-mi ca o

Stă Iisus la poarta sufletului tău Și-ți aduce pace și odihnă-n dar, Nu-L lăsa s-aștepte c-a trudit din greu Și-a făcut din trupu-I lumii un altar. Blândul rege-ți cere să deschizi

Am căzut greu și adânc În prăpăstiile mele doar apa Șiroind din părul tău păpădiu. Mi-am sfârșit porția de cădere, Hău lângă hău, nu mai e loc Nici pentru o îngenunchere mică. Pe creste îmi

Sunt piatra mormântului meu. Pe pământ, în pământ, Rădăcinile-mi ajung în celălalt cer. Lovită sunt de coarne și aripi deopotrivă, Pentru drumul lui fiecare vrea piatră. Cu plăcere mai calcă în

S-a-nchis albastru-n clopote târziu și urlă disperat la clopotar, ascultă zeule! ploaia de interjecții spânzurând de funie până jos la ochii icoanelor. Zeu cu o mie de verbe, aruncare a

Îngeri cad din cer stele absente pe tâmplele lumii flori.

Un zâmbet subțire mă străpunse și din plânsul șoptit de sub gene își fluturau aripi rugi și blesteme. Cuvântul străin își făcuse loc în mine singurul, mâinile mele subțiri

Plouă fără motiv într-un oraș de provincie, va crește hăul și va avea roadă bogată. Nu-ți dezbrăca aripile ude! Gol de te va vedea împreunarea mâinilor mele spre tine se va făuri, lumină.

Digerai tăcerea somnului și-mi ascundeai visele în trezire. Abandonându-ți mâinile în țipătul meu iar și iar te prefăceai că m-ai uitat ca să ne cunoaștem mereu de la alt început. Te așteptam

Înghețate amintirile le numeri boabe într-un șir de mătănii. Degetele ți se încleștează în carnea lor tare, lucitoare. Ai putea face o socoteală însă ei singure, amintirii aceleia mai

În acest poem au putrezit adjectivele, au crescut iarbă aproape verde. De aici uneori un cal, doi cai mă pasc cu botul cu dinți până la pintenul de subsuoară, mă umplu de bale Dii, verbule,

Ești o pasăre cu aripi de gheață. Ard Cazi spre pământ Ca o lacrimă.

Să zbor? N-am încercat nici măcar să alerg, m-au ținut în loc niște verbe debile între care mi-am dat importanță așezând niște conjuncții. M-am intoxicat cu substantive, numele altora, lucrul

Uneltește cremenea-n jur moarte. Larg tunetul cade alături, încolțesc păreri de vise, Crede-mă ploaie! A sete se cască prăpăstii, până unde se poate cădea? Până unde?

Cu numai două mâini Se poate zidi renunțare Șoapte cad pocnind În rana deja moartă.

Am închis în mine liniștea, deznădăjduită, ea se izbește de porți, sfătuită de străini am zvârlit cheia în singurătate. Târziu te-ai întors călătorule, în castelul de fiere o arătare

Învelește-te în frică și hai să cântăm pe străzi ode barbare. Ascunde-ți ochii sub văluri de neliniști trecătorii ne vor crede săraci sau nebuni, să cântăm cântecul de trecere de la deznădejde

Tu umere, sprijină ploaia! Adună-ți oasele lungi, întinde-le! Prinde-i umbra și înalț-o dincolo de amintire. Școlari înalți și blonzi își recită gândurile a furtună, ochi cu ochi vederea se

Cade luna în felii peste ochii mei cei vii; cade lună, cade stea toate peste fața mea. Peste gene-mi trece nor ba e aripă de zbor, îngerul care-a-nflorit cu un râs l-am pângărit am smuls

Timp fierbinte a intrat vara în oraș, se lovește amețită de zidurile catedralelor. Au murit umbrele și zilele se destrăbălează alegându-și singure culorile. Se practică amorul cu verbe în

O jumătate de lună tremură palidă ca o nebună pe cerul străzii pavate cu urlete dezacordate. Zidul sudălmii ascunde biserica fără odăjdii, gardianul din colț își dă seama târziu că veghează-n

Septembrie, trec prin tine ca printr-o mare de moarte, în jurul meu doar hoituri de-ntâmplări, septembrie, anotimp în anotimp, dureros ca o smulgere septembrie, moarte de fulgere.

Într-o ultimă erupție îți scoți o tristețe cum ți-ai scoate un ghimpe din talpă... Rămâne locul gol o vreme lacrimile însă gratuit îți umplu toate făgașurile N-ai a te

Nu mai cade nici o pasăre... Adună-ți privirile din cer și golește-ți în el buzunarele gândului! Se uită la tine un nor de parcă ar vrea să fiți împreună un înger.

Soneria sună sunetul strop, soarele străluce, stâna-i sătulă, sâmburele scârtâie singurul simbol. Suntem sătui, săvârșiți, sinistrați, soba suflă sulițe șui, solul spune sacadat sărăcie, supa

Alungarea privirii cu vânătul pleoapei, fapt spus, joc de-a zisa carnea se-ncinge prelingându-și balele sângerii dinspre cal spre paștere.

Se decojesc orele ca și castanele coapte într-o toamnă fără iluzii, își scuipă spre tine unul câte unul țepii întâmplărilor și uită, te uită înnecat într-o stradă cu nume de floare bolnavă.

Mi se înnoroiază ochii de mirarea mâinilor ce pipăie fața lumii. Din orbitele goale îi curg războaiele unul după altul și se duc șerpuind prin iarba copilăriei... Mi-a rămas mic și ultimul

Înfășoară-ți coaja pământului pe trupul alungit de durere, așează-te cu iarba spre răsărit și cuprinde-mi cu tăcerea ta genunchii flămânzi de popasul din lan. Mi-am înecat ochii în

Ana! Ana! Ana! melancolia zidului primăvara și lacrimile zidarului lingându-te melci. Zborul întrerupt într-o fântână și topit în soare, mâinile împletite a chemare spre lupul zid ce

Sunt semne: Cad îngeri dezghiocați pe trotuare, Li se topesc aripile În umbrele trecătorilor, Aureolele pocnesc izbindu-se de acoperișuri. Alege ochiul în care Vrei să-mi oglindesc

dacă mi-aș azvărli în văzduh numele el ar căuta neostenit glasul în care să se cuibărească. Numele meu într-o mie de cuiburi, o mie de nume ale aceluiași eu glăsuite de o mie

dacă mi-aș azvărli în văzduh numele el ar căuta neostenit glasul în care să se cuibărească. Numele meu într-o mie de cuiburi, o mie de nume ale aceluiași eu glăsuite de o mie

A spune zeului tău cuvintele e ca un surâs neterminat. Joaca de-a spusa-zisa se sfârșește în cucută și ultima silabă o pasc întotdeauna tăcerile insalubre ale memoriei.

Suie smeada stea sterilă Într-o galaxie nudă, Îi văd pântecul de javră și-i citesc în cerul gurii o furie ne-ncepută. Coace-adânc în sânu-i strepez lovitura de copită care paște-n

M-am născut cu tristețe, Așa cum alții își poartă o cocoașă, Eu îmi port sentimentul. Nu sunt protejat de societate, nu primesc pensie, n-am parte de compătimire. Nu s-a

Ce poți zbura când aripile ți-au rămas mici și lumea de jos își înfige rădăcinile în porția ta de cer? Visul neîntremat după o lungă convalescență îți rătăcește din clopotniță-n